Creştinismul şi autoîndumnezeirea omului modern

Este ştiut faptul că existenţa omului a fost dintotdeauna în mijlocul marilor întrebări în istoria umanităţii. Vrednicul de pomenire Mitropolit ­Antonie Plămădeală (†2005) obişnuia să spună că „fără Dumnezeu am fi apariţii ciudate şi dispariţii stupide”, amintind de o ordine supranaturală şi de sensurile teologice şi teleologice ale existenţei umane. Cu toate acestea, omul modern aflat între „homo sapiens“ şi „homo deus“ îşi caută în continuare sensul.

Plecând de la ultimele două cărţi ale istoricului Yuval Noah Harari, Sapiens: une brève histoire de l’humanité (Éditions Albin Michel, Paris, 2015; tradusă şi în limba română Sapiens: scurtă istorie a omenirii, Editura Polirom, Iaşi, 2017) şi Homo deus: une brève histoire de l’avenir (Éditions Albin Michel, Paris, 2017), vedem că această căutare sau acest drum spre îndumnezeire este unul paradigmatic şi plin de capcane. Desigur, totul înţeles în cheia modernităţii, acolo unde Dumnezeu este considerat doar un mit.

Care este binele suprem al omului?

Profesorul de istorie universală în cadrul Universităţii Ebraice din Ierusalim nu se fereşte să facă în primul volum câteva referiri la relaţia dintre om şi religie, considerând că aceasta din urmă „poate fi definită ca fiind un sistem de norme şi valori umane bazate pe credinţa în existenţa unei ordini supraomeneşti”. Separarea propusă de începuturile epocii moderne aduce în prim-plan umanismul, ce afirmă o altă credinţă faţă de cea propusă de creştinism. „Homo sapiens are o natură unică şi sacră, fundamental diferită de natura tuturor celorlalte animale şi de toate celelalte fenomene. Pentru umanişti, natura unică a lui homo sapiens este cel mai important lucru din lume şi cel care, în acelaşi timp, determină sem­ni­ficaţia a tot ceea ce se întâmplă în univers. Binele suprem este binele lui homo sapiens. Restul lumii şi toate celelalte fiinţe există doar în beneficiul acestei specii.” Lipsa lui Dumnezeu din aceste definiţii este una evidentă. Iar venind mai aproape de noi, Harari este de părere că „de departe, cel mai remarcabil moment din ultimii 500 de ani a urmat la 16 iulie 1945 la ora 5, 29 minute şi 45 secunde. În acel moment precis, oamenii de ştiinţă americani au detonat prima bombă atomică la Alamogordo, New Mexico. Din acel moment, omenirea avea abilitatea nu numai să schimbe cursul istoriei, ci şi să-i pună capăt”. Demn de reţinut ar mai fi şi ideea amintită de istoric că „în 1620, Francis Bacon a publicat un manifest ştiinţific intitulat Novum Organum, unde a postulat «cu­noaş­terea este putere». Testul a­de­vărat al «cunoaşterii» nu este dacă este adevărată, ci ce putere ne dă”.

Sănătatea şi tinereţea creează iluzia independenţei de divin

În al doilea volum, Harari face o inedită lucrare pentru un istoric, venind cu afirmaţii care nu clarifică unele aspecte din trecut, ci se aventurează în idei despre îndumnezeirea omului modern şi viitorul umanităţii. Plecând de la ideea că în decursul istoriei omul a avut de luptat contra foametei, bolii şi a războaielor, Harari demonstrează că nimic nu ne împiedică să credem că, din punct de vedere statistic, în 2010 foametea şi malnutriţia au ucis aproape 1 milion de oameni, pe când obezitatea 3 milioane. În prezent, epidemiile nu mai fac victime atât de numeroase ca în perioada Evului Mediu sau la începutul perioadei industrializării. Totodată, oferă şi o statistică pentru anul 2012, unde la nivel global au murit 56 milioane de oameni: 620.000 au fost victime ale violenţei umane (120.000 ucişi în războaie şi 500.000 prin crimă, dar nu în război), s-au numărat 800.000 de cazuri de sinucidere şi 1,5 milioane au murit din cauza diabetului. Iar Harari concluzionează că „zahărul a devenit mai periculos decât praful de puşcă”. Noua ordine cotidiană umană împinge viaţa dincolo de ceea ce am fost obişnuiţi, astfel încât dreptul la viaţă stipulat în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este pariul pe care omul vrea să-l câştige. Demonizarea morţii, înţeleasă într-un mod mult prea fatalist, şi dorinţa de a trăi cât mai mult, primul pas spre nemurire, reprezintă lupta pe care o au nu doar cercetătorii din domeniul medical şi cele conexe acestuia, ci şi simplii oameni, care îşi doresc să trăiască o viaţă mai lungă. Ideea unei morţi „premature” aproape de vârste ce erau considerate îna­intate acum 300 de ani (Galileo Galiei a trăit 72 ani, iar Isaac Newton 84 ani) ne arată un gând al omului de a trăi cât se poate de mult, în această manieră autonomă, umanistă, despărţită de Dumnezeu. Iar îndumnezeirea lui vine doar prin intermediul tehnologiei. În prezent, afirmă Harari într-un interviu (Dataism is our new god, New Perspectives Quaterly, mai 2017, p. 37), „devenim zei/dumnezei în sensul literal al cuvântului.

Creştinismul: „Omul, părtaş al dumnezeieştii firi”

Dobândim abilităţi pe care întotdeauna le-am considerat ca fiind atribuite divinului, în special posibilitatea de a crea viaţă. Şi cu aceasta putem face orice vrem”. Viitorul omenirii nu e doar o luptă între noţiunile de bine şi rău, unde implicaţiile morale joacă un rol important, ci una ce ţine de un registru care contribuie la ideea de nemurire şi îndumnezeire: sănătatea. „Marea bătălie a secolului 21 va fi între sfera privată a vieţii omeneşti şi sănătate. Iar sănătatea va câştiga. Cei mai mulţi oameni vor fi dispuşi să renunţe la viaţa lor privată în schimbul unei mai bune stări de sănătate, care, bazată pe o supraveghere 24 din 24, va vedea ce se întâmplă în trupurile lor.” Iar interviul se încheie printr-o frază care are un rol-cheie în înţelegerea filosofiei lui Harari: „Istoria omului a început când acesta a creat zeii. Şi se va termina când omul devine zeu” (p. 43).

Creştinismul: „Omul, părtaş al dumnezeieştii firi”.

În contradicţie cu ideile propuse de istoricul israelian, părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard definea creştinismul şi Biserica ca fiind „o joncţiune între cer şi pământ. Joncţiunea aceasta avem nevoie să o atingem. Bineînţeles, ea are loc într-un fel peste tot. În natură vedem această căsătorie dintre cer şi pământ. Însă într-o biserică este altfel. Biserica este extinderea lui Hristos. Într-o biserică această joncţiune devine perfectă, condensată. Există o pedagogie a acestei joncţiuni. Acolo are loc întâlnirea noastră cu Dumnezeu”.

Îndumnezeirea omului în afara Bisericii nu este altceva decât o bătălie irosită într-o viaţă unică

Ideea de a şti când va fi sfârşitul şi dorinţa aproape obligatorie de a-l întârzia prin orice metode este una în contradicţie cu învăţătura creştină („Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa” - Fapte 1, 7). A face din viaţă un drum spre nemurire şi îndumnezeire, dar unul din care lipseşte Dumnezeu sau este înlocuit cu umanismul sau varianta modernă a acestuia, dataismul, este un drum sortit eşecului. În acest sens, Sfântul Ioan Casian spunea în finalul tratatului său hristologic: „Din două trebuie să mărturiseşti una: sau că omul poate avea şi da putere dumnezeiască sau, dacă nici un om nu poate aceasta, numai Dumnezeu este Cel Care a putut s-o aibă şi s-o dea. Fiindcă nimeni nu poate oferi puterea în dar, dacă n-o are în fire”. De aceea, toate pericopele evanghelice din ultima parte a anului au ca idee comună viaţa veşnică şi cum poate fi aceasta obţinută sau, dimpotrivă, pierdută. Propunând postul spre final de an, înainte de sărbătoarea Naşterii după trup a Fiului lui Dumnezeu, Biserica nu face altceva decât să amintească tuturor că îndumnezeirea omului în afara ei nu este altceva decât o bătălie irosită într-o viaţă unică.

(Ziarul Lumina)