Comunismul şi vindecarea rănilor memoriei

Omul se naşte, practic, în momentul în care capătă conştiinţă de sine şi capacitatea de a-şi aminti fapte şi persoane din viaţa lui, sub forma unor mici coborâri în timp, reconfortante sau dramatice. Aceste incursiuni într-un univers trecut îi dau omului sentimentul existenţei, în care timpul rămâne achiziţia fundamentală a vieţii, transformat şi depozitat într-un mare bagaj de memorii şi amintiri. În acest sens, memoria te ajută să-ţi (re)confirmi tot timpul cine eşti şi să-ţi faci vii experienţele şi persoanele care te-au modelat. 

În primul rând memoria te sprijină în drumul spre un viitor spre care nu poţi păşi fără o identitate proprie, construită tot ca un reflex al memoriei. Acest lucru este valabil şi în cazul persoanelor, dar mai ales în cel al popoarelor care au depăşit graniţa mitologiei în momentul în care şi-au dat seama că, lăsându-şi memoria ca mărturie posterităţii, au ajuns să creeze istorie. Prin aceasta oamenii şi popoarele încercau să-şi câştige nemurirea în faţa viitorului. 

Memoria ţine şi de conştiinţa fragilităţii omului, care prin ea se luptă cu uitarea şi moartea. În acest mic exerciţiu al nemuririi, memoria devine spaţiul judecăţii interioare a omului, în care faptele şi gândurile întâlnesc judecata lui Dumnezeu. Acest moment constituie de fapt o primă formă de evaluare a vieţii. Cu toate că memoria reprezintă în primul rând experienţa personală a cuiva, ea devine un bun colectiv în momentul în care este oferită ca mărturie. Şi astfel, alături de Dumnezeu, omul devine judecătorul memoriei celui care i-o oferă. 

De aceea, în memoria fiecăruia se creează insule de timp şi persoane care au format cândva un univers fericit, aflat acum la dispoziţia omului de a-l reînvia oricând în interiorul lui. Aici memoria întâlneşte confortul şi siguranţa, care pentru mulţi au construit graniţele unei libertăţi interioare la adăpostul căreia au putut supravieţui privaţiunilor exterioare, închisorilor, dar şi altor forme de constrângere. 

Memoria devine astfel libertatea sufletului de a se mişca spre locuri şi persoane după voia lui, fără teama cenzurii exterioare. 

Dar memoria nu este doar spaţiul unor depozite de fericire, ci dimpotrivă, în acest univers se poate ca momentele de tristeţe, dramele individuale sau colective să ocupe un spaţiu copleşitor. Aici recursul la memorie poate fi unul dramatic, dar singurul purificator. Recursul la memorie, ca formă de vindecare a rănilor din acest univers interior, este singurul care poate elibera omul de sub povara istoriei sale personale, a ţării sau a lumii în care trăieşte, păşind spre o reînnoită libertate. Memoria asumată devine astfel un manifest al libertăţii. 

În mod evident, una din nefericitele moşteniri ale secolului trecut este memoria rănită, atât de comunism, cât şi de nazism, care şi-au propus să creeze oameni fără memorie, dar care au sfârşit creând oameni mutilaţi tocmai în acest for al identităţii lor interioare. Astăzi mai mult ca oricând este evident refuzul memoriei ce caracterizează în special comunismul. El poartă cu sine teama că, rememorându-i falsitatea şi utopiile create, omul operează asupra lui cea mai profundă formă de exorcizare, eliminându-l din minţile şi conştiinţele umane, unde continuă să subziste malign. Cu toate acestea, recursul la memorie ca formă de exorcizare a unui trecut nefericit este singura cale de a reconstrui libertatea persoanei şi pe cea a unei societăţi, pentru că doar o memorie liberă şi vindecată, prin asumare, iertare şi curaj, poate să dea substanţa unei vieţi depline şi a unui viitor mai sigur. 

Totuşi, memoria nu trebuie manipulată şi impusă de nici un for exterior, ci ea trebuie să fie un exerciţiu al propriei libertăţi care porneşte atât de la pietatea faţă de oameni şi locuri din trecut, cât mai ales de la necesitatea gândirii viitorului.

(Pr. Bogdan Ivanov, Sursa: Ziarul Lumina)