Predică la Duminica a XXII-a după Rusalii

„Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vizon, în toate zilele veselindu-se în chip strălucit. Iar un sărac, pe nume Lazăr, zăcea în faţa porţii lui, plin de bube şi ar fi poftit să se sature dintre cele ce cădeau de la masa bogatului; cu toate acestea, înşişi câinii, venind, îi lingeau bubele. Şi a murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. Şi a murit şi bogatul şi a fost îngropat. Şi în iad, fiind el în chinuri, îşi ridică ochii şi-l vede de departe pe Avraam, şi pe Lazăr în sânul lui...”.

Ce expresie frumoasă: „sânul lui Avraam!”. Sintagmă care exprimă în mod plastic cuvântul „Rai”, locul de lumină al vieţii de dincolo. Profesorul savant Simion Mehedinţi (1868-1962), într-o carte a sa de popularizare pedagogico-creştină, intitulată „Poţi să fii om deplin fără să fii creştin?”, ce are drept moto cuvintele „Un om ca şi un popor, atâta preţuieşte, cât a înţeles din Evanghelie”, tâlcuind pilda de care ne ocupăm, zice aşa despre „sânul lui Avraam”: „Vorba asta trebuie înţeleasă astfel: nu doar că Lazăr a intrat în sânul lui Avraam, cum ai băga un măr în sân, ci numai s-a culcat pe sânul lui. Cei vechi aveau obiceiul să stea la masă culcaţi, căci scaunele sunt o născocire nouă. La început, oamenii stăteau pe pământ, când se odihneau şi când mâncau; aşa că, stând aplecaţi, capul unora se rezema uneori pe braţele şi pe sânul vecinului. Lazăr, aşadar, stând alături de Avraam, care era în capul ospăţului, se rezema pe sânul lui”.

De altfel, în Evanghelia după Ioan avem o imagine asemănătoare: „Iar la masă era rezemat la pieptul lui Iisus unul din ucenicii Lui, pe care îl iubea...” (13, 23). „La pieptul Lui”, adică „la sânul Lui”. Se mânca jos, pe pardoseală, nu la o masă, aşa încât această rezemare este explicabilă.

Revenind la fragmentul evanghelic citat anterior, ne dăm seama că este suficient de limpede pentru a înţelege că şi bogatul şi Lazăr au ajuns, fiecare, în locul meritat. În cele ce urmează vom încerca să vedem mai adânc din ce motive unul a dobândit Raiul, celălalt a primit pedeapsa Iadului.

Dacă Lazăr a dobândit Raiul, înseamnă că a avut nişte merite de care evanghelistul nu pomeneşte, dar care pot fi uşor de bănuit. Faptul că era sărac nu trebuie luat ca un merit, căci bine s-a zis că „bogăţia în sine nu este un păcat, iar sărăcia nu este o virtute”.

În orice vreme au existat şi săraci şi bogaţi, precum şi astăzi, precum va fi, poate, până la sfârşitul veacurilor. Unii dintre săraci sunt şi plini de patimi, totodată, dar, în contrast, trebuie să recunoaştem că sunt şi oameni înstăriţi care au dobândit bunuri prin muncă cinstită, fiind, totodată, virtuoşi.

„Fericiţi cei săraci cu duhul (adică smeriţi), că a lor este împărăţia cerurilor!”

Căci putem fi săraci lipiţi pământului şi datorită patimilor, să pierdem Raiul. Dimpotrivă, putem fi bogaţi, dar virtuoşi totodată şi să avem parte de Rai. Dacă Lazăr a fost primit în Rai, nu înseamnă că Dumnezeu a hotărât aşa din pricina sărăciei, ci că el avea alte virtuţi, între care bănuim cel puţin două (pe baza textului evanghelic).

Deşi era sărac şi bolnav, nu cerşea, nici nu cârtea. Cunoştea, credem, un cuvânt al Scripturii Vechi care spune: „Fiule, viaţă cerşetoare să nu trăieşti; mai bine să mori decât să ceri!” (Sirah, 40, 31).

Este dezolantă şi reprobabilă imaginea cerşetorilor din zilele noastre şi nu ne referim la cei cu adevărat necăjiţi, ci la cei care, fugind de munca cinstită, profită de prea marea îngăduinţă a creştinilor miloşi. N-ar fi rău dacă s-ar putea lua nişte măsuri împotriva acestora. Ne amintim de un cuvânt tare, dar foarte potrivit al lui Nicolae Iorga: „Dacă aş fi scris cele zece porunci, aş mai fi adăugat una: nu cerşi!”.

Lazăr era milos şi tolerant: avea milă de animale, le iubea şi nu le alunga, chiar dacă prin lingerea rănilor durerile deveneau şi mai grele. Mitropolitul Bartolomeu Anania al Clujului, face această remarcă, în comentariul la Noul Testament: „Nu numai că nu-l hrănea nimeni, dar devenise el însuşi hrană pentru câini” (notă asupra vers. 21).

Ne dăm seama, aşadar, că Lazăr era smerit, de aceea i s-au potrivit cuvintele Mântuitorului: „Fericiţi cei săraci cu duhul (adică smeriţi), că a lor este împărăţia cerurilor!”.

I se potriveşte foarte bine, de asemenea şi următoarea pildă din Pateric: „La o mănăstire s-a făcut masă după sfânta slujba la care lua parte tot soborul. Un frate străin a intrat şi el în sala de mese şi se ospătă cu fraţii. Iconomul mânăstirii, intrând în trapeză, l-a zărit şi a zis:' Cine te-a poftit aici? Cum îndrăzneşti? Ieşi afară!' Omul, sculându-se, a ieşit şi şedea pe o bancă mai de - o parte. Dar faţa lui era voioasă de parcă nimic neplăcut nu i s-ar fi întâmplat. Un călugăr a intrat în vorbă cu el şi l-a întrebat: Cum de nu te-ai mâhnit, căci iconomul nostru te-a ocărât şi te-a scos afară de la masă? Acela a răspuns: Când veneam la biserică, mi-am pus în minte gândul că sunt păcătos şi nevrednic ca un câine, care, atunci când este alungat, se duce, când îl chemi, vine...”.

Aceeaşi atitudine, trebuie să recunoaştem, cu totul deosebită, o remarcăm şi la săracul nostru Lazăr.

Bogatul, dimpotrivă, s-a dovedit a fi mândru şi lipsit de dragoste. Nu din pricina bogăţiei a pierdut Raiul, căci bogăţia în sine nu este rea. Devine rea dacă este dobândită necinstit şi dacă este utilizată egoist. Căci ea poate fi asemuită cu o scară: poţi urca pe ea spre cer, prin milostenie, sau poţi coborî pe ea în iad, prin zgârcenie şi egoism.

Dumnezeu a creat pământul ca să ne bucurăm de darurile şi bogăţiile lui, dar nu singuri, ci împreună cu semenii. (Pr. Vasile Gordon)