Pilda semănătorului

„Zis-a Domnul pilda aceasta: Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. 
Şi, semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Alta a căzut între spini, iar spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Iar alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă! Şi ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi, în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu; cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască; iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar, umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei care, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare. După ce a spus acestea, a strigat: Cine are urechi de auzit să audă!” (Luca 8, 5-15))

Una dintre cele mai cunoscute pilde rostite de Mântuitorul este în mod sigur „Pilda semănătorului”. Biserica a rânduit ca pasajul de la Sfântul Luca 8, 5-15, să fie parcurs în Duminica a 21-a după Pogorârea Duhului Sfânt, dar ne amintim că este citit şi la Te Deum-ul începutului de an şcolar. Lucru deloc întâmplător! O pericopă cunoscută şi iubită, dar pentru predicatori greu de tâlcuit, întrucât primul ei decodificator a fost Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos. În aceste condiţii, ne întrebăm ce ar mai fi de spus, ce ar mai fi de învăţat din ea? În ce măsură ne mai poate sensibiliza şi ce direcţii ar mai putea să ne ofere?

Sigur, raportat direct la cuvintele prorocului Isaia, citat de Sfântul Matei, mulţi au auzit şi vor auzi această pildă, puţini au înţeles şi vor înţelege, întrucât: „Cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege, şi cu ochii vă veţi uita, dar nu veţi vedea”, şi aceasta din pricina îndărătniciei noastre. Acest adevăr ne îndeamnă, iarăşi şi iarăşi, să ne oprim smerit asupra textului şi să găsim noi înţelesuri.
Aşadar, citind şi recitind acest text, căutând tâlcuiri vechi şi noi, ne vom opri la dascăl ca semănător şi la învăţătura cea bună ca sămânţă, la cuvântul care educă, ca temă a acestei predici.

Învăţătură pentru mântuire mai întâi

Din cuvintele sfinţilor evan­ghelişti observăm, în primul şi în primul rând, că nu avem o problemă cu tipul de sămânţă folosit de Semănător, ci cu solul. Pământul pe care cade fie e bătătorit, fie e pietros, fie e necu­răţat, fie e într-adevăr bun şi roditor. De asemenea, observăm că în pământul cel roditor nu toate seminţele aduc acelaşi rod, ci una o sută, alta şaizeci, alta treizeci.

Insistând pe pământul cel bun, aş dori împreună să facem un exerciţiu de imaginaţie şi în el să vedem sufletul minunat al tinerilor care poate „rodi întru răbdare”. Nu vom putea spune al tuturor tinerilor, deşi ne-am dori, ci al tinerilor ale căror suflete au fost „arate” mai mult sau mai puţin adânc de binefăcătorii lor.

Cred că suntem de acord că în buna creştere a unui tânăr creştin converg trei factori ce pot să-l aducă mai aproape de Hristos: Familia, Biserica şi Şcoala. Dacă părinţii, preoţii şi dascălii caută să fie după chipul lui Hristos, prototip al Semănătorului şi al Pedagogului deopotrivă, ei nu pot greşi.

„Ieşit-a Semănătorul să semene sămânţa sa.” Toţi căutăm să punem în sufletul copiilor noştri sămânţa cea bună, dar, după cum vedem zilnic, numai unii reuşesc. Aşadar, apare o primă dilemă în concertul acesta pedagogic-educa­ţional. Ce nu facem bine în calitate de semănători, de pedagogi şi educatori? Nu credem că se poate oferi un răspuns general valabil, dar credem că putem încerca o variantă de răspuns raportându-ne direct la cuvintele Sfântului Pavel din Epistola I Corinteni 3, 4-6, cuvinte care pot fi folosite ca o grilă de evaluare la ceea ce întreprindem, inclusiv la actul învăţă­toresc, la sădirea seminţei: „Căci, când zice unul: Eu sunt al lui Pavel, iar altul: Eu sunt al lui Apollo, au nu sunteţi oameni trupeşti? Dar ce este Apollo? Şi ce este Pavel? Slujitori prin care aţi crezut voi şi după cum i-a dat Domnul fiecăruia. Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească”. Cu alte cuvinte, când părinţii, preoţii şi dascălii se încred prea mult în forţele proprii, creează ucenici pentru idealurile lor, dar nu pentru idealul mântuitor. Conştiinţa că suntem ai lui Hristos credem că este primul semn că sămânţa pe care o semănăm e cea bună şi că pământul va da rodul aşteptat. Ispita de a crede că noi, prin ceea ce suntem, prin inteligenţa şi flerul nostru facem ceva e o mare înşelare. Pe calea lui Hristos se lucrează doar „prin” şi „întru” Duhul Lui.

Educaţia în familie

Chiar dacă Biserica şi Şcoala au un rol capital în educaţia tinerilor, credem că rolul părinţilor nu poate fi substituit de nimeni. În acest sens, printr-o căutare atentă în Revelaţia scrisă, aflăm că înţeleptul Solomon îi îndemna pe tineri: „Ascultă, fiul meu, în­văţătura tatălui tău şi nu lepăda îndemnul maicii tale” (Pilde 1, 8). Acest rol al părinţilor poate fi împlinit în măsura în care ascultarea este direct proporţională cu darul, educaţia primită de la părinţi. Această ascultare face pământul şi mai bun. 

Învăţătura dată de părinţi copiilor este luminătoare şi dătătoare de rod. La fel de bine ea poate tulbura şi nenoroci, căci învăţăturile sunt de multe feluri. Cu toate acestea acelaşi înţelept Solomon spunea: „Că povaţa este un sfeşnic bun şi legea o lumină, iar îndemnurile care dau învăţătură sunt calea vieţii” (Pilde 6, 23).

Momentele în care tânărul caută răspuns la părinţi şi aceştia nu i-l pot oferi sunt dătătoare de ton. Ele nu trebuie învăluite în panică, ci fructificate. Sunt clipele ce ne sugerează că trebuie mers mai departe, cu sufletul afundat în rugăciune, şi trebuie căutat răspuns la Dumnezeu, aşa cum a căutat şi Moise căruia Dumnezeu i-a zis: „Mergi dar: Eu voi deschide gura ta şi te voi învăţa să grăieşti” (Ieşire 4, 12).

Nădăjduirea în Dumnezeu este a celor cu sufletul „ogor bun”

Învăţătura cea bună, sămân­ţa cea bună căzută în pământul mănos e destinată să aducă rod. Inimile care nu se deschid spre Dumnezeu, pământul ce nu s-a pregătit pentru cuvântul dătător de har, sufletele celor care s-au oferit să fie cărări pentru picioarele altora, pietre pentru lovit şi spinăriş, refuză conlucrarea cu învăţătura dumnezeiască. Sfântul Proroc David a­tenţionează în acest sens: „Luaţi învăţătură ca nu cumva să se mânie Domnul şi să pieriţi din calea cea dreaptă când se va aprinde grăbit mânia Lui. Fe­riciţi toţi cei ce nădăjduiesc în El” (Ps. 2, 12).

Pista pe care o deschide acest psalm e una de excepţie. Cei care ascultă cuvântul şi îl fac lucrător sunt cei care nădăjduiesc în El. Or, într-o lume zăpăcită, o lume a ideologiilor, a orgoliului şi pesimismului deopotrivă, nădăjduirea în Dumnezeu este a celor cu sufletul „ogor bun”. Ea nu există în afara poruncilor lui Dumnezeu. Acest lucru ar fi bine să-l vadă tinerele generaţii, dar şi părinţii lor.

Păzirea adevărului scuteşte de derapaje

Să vedem împreună acum şi cât de important este ca familia să ştie să lucreze în tânăr pământul cel bun prin punerea seminţei adevărate. Nu putem face mai bine acest lucru decât raportându-ne la istoria Susanei, cea pe care o invocă Vechiul Testament ca model al respectării poruncilor şi beneficiară a inter­venţiei lui Dumnezeu în judecata nedreaptă a păcătoşi­lor. În această carte, autorul ne spune un lucru deosebit de important. „Şi părinţii ei, drepţi fiind, au învăţat pe fiica lor după legea lui Moise.” Cu alte cuvinte, au învăţat-o calea vieţii şi nu a mor­ţii. Acest moment biblic ne indică importanţa edu­caţiei religioase în sufletele tinere. Sămânţa adevărului nu-l va lăsa pe tânăr nici la maturitate şi nici mai târziu să se abată de la ea. Bobul roditor va a­trage asupra vieţii omului râ­uri de „apă vie”, de binecuvântare şi învăţătura cu har va deveni scut de apărare împotriva uneltirilor potrivnicilor. 

Sămânţa ajunsă în pământul cel bun aduce rod, or acest lucru e bineplăcut lui Dumnezeu. ­Familia, Biserica şi Şcoala sunt trio-ul obligat să meargă pe urmele Semănătorului pentru a da şansa spre „calea vieţii” a generaţiilor tinere, triada care se constituie în „Pedagogul” timpurilor noastre. Hristos rămâne modelul, iar îndemnul lui rostit prin Sfântul Pavel rămâne testament pentru toţi educatorii: părinţi, preoţi şi dascăli: „Cele ce aţi învăţat şi aţi primit şi aţi auzit şi aţi văzut la mine, acestea să le faceţi, şi Dumnezeul păcii va fi cu voi” (Filip, 4, 9). Amin!

(Pr. Prof. Dr. Vasile Stanciu)