Cum e să călătoreşti cu Dumnezeu?

De două ori pe an, cu bucurie întâmpin un grup de pelerini din Mălini - Suceava, care participă cu o deosebită evlavie la hramul Mănăstirii Neamţ ori la cel de la mijlocul lui Gustar al Văratecului. „Bine, bine”, veţi spune, „ce vi se pare aşa deosebit? Mii de alţi credincioşi fac acelaşi lucru, îndreptându-şi paşii către vetustele noastre chinovii îmbrăcate în straie de sărbătoare”. Aşa este, dar cei pe care voiesc a vi-i face cunoscuţi prin acest articol sunt aparte. Împlinind o rânduială din bătrâni, ei bat cărări de munte neumblate sau numai de ei ştiute, parcurgând pe jos, de fiecare dată, o sută, poate şi mai mult, de kilometri.

Înainte de praznicul Uspeniei, în drumul lor către Văratec, evlavioşii pelerini s-au abătut prin Poiana Liniştii şi, după obişnuita rugăciune de binecuvântare din biserică, i-am proscalisit la un borş mănăstiresc în trapeza schitului. Din vorbă în vorbă, i-am provocat pe cei doi gospodari şi „lideri” de grup, Gheorghe Stoica şi Toader Ştefănoaia, să îmi povestească din experienţele lor duhovniceşti emoţionante. Sfătoşi şi cu privirea licărind de o tainică lumină, unul dintre ei îmi zise: „Părinte, acum am venit puţini, dar înainte de Revoluţie ne strângeam din satele comunei Mălini şi câte 180, poate 200 de oameni şi porneam pe jos peste culmea Râşcăi către Mănăstirea Neamţ”. Într-adevăr, inimoşii pelerini nu erau decât vreo 20 la număr. Printre ei câţiva tineri, din care temerarii conducători, Toader şi Gheorghe, îi vor alege pe cei care, la vremea cuvenită, vor prelua ştacheta, ducând mai departe rânduiala străbunilor. M-a uimit nu doar entuziasmul celor tineri, joviali şi cu ţinută atletică, arătând neobosiţi de calea lungă parcursă până la Vovidenia. Am rămas impresionat îndeosebi de cei în etate: surprinzător, păreau şi ei tineri, ce-i drept, „tineri” de vârstă... înaintată. Tinereţea lor era de fapt manifestarea plină de bucurie şi voioşie a împlinirii lor duhovniceşti.

După despărţire i-am condus cu privirea până sub sprânceana colnicului din apropiere, ce desparte Vovidenia de un alt schit al lavrei nemţene, către care se îndreptau temerarii pelerini din Mălinii Sucevei. Mi-am zis: „Ce frumoasă tra­diţie! Ce inimi pline de cutezanţă!” Să te angajezi la un aşa drum nu e la îndemâna oricui. Nădăjduiesc că răsplata le va fi pe măsură. Milostivul Părinte le va încununa osteneala, dragostea, frumoasa mărturisire a credinţei, precum şi fidelitatea faţă de o tradiţie primită din străbuni.

Că veni vorba de călătorie, se naşte întrebarea: „Este păcat, oare, să călătoreşti?” Nu cred, căci noţiunea de călătorie apare de când lumea. În Sfânta Scriptură găsim numeroase personaje aflate în călătorie sau trimise în călătorie de Însuşi Dumnezeu. Bunăoară, Avraam lasă ţara sa, Urul Caldeii, şi porneşte departe, către un tărâm pe care Dumnezeu i l-a promis, spre Canaan (Facere 12, 1-5). Însăşi viaţa noastră reprezintă o călătorie, ne spune cartea sfântă: „Căci călători suntem noi înaintea Ta şi pribegi, ca toţi părinţii noştri; ca umbra sunt zilele noastre pe pământ şi nimic nu este statornic” (I Cronici 29, 15). Însuşi Mântuitorul Hristos a călătorit: „… Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână” (Ioan 4, 6) ori „Iisus mergea prin cetăţi şi prin sate, învăţând şi călătorind spre Ierusalim” (Luca 13, 22). Şi Apostolii Domnului au călătorit foarte mult. Toate aceste mărturii relevă fără tăgadă faptul că a călători este un lucru firesc pentru om, necesar, ba chiar plăcut. Sigur, însăşi noţiunea de călătorie se poate înţelege în multiple moduri: călătoria ca iniţiere, ca expediţie, călătoria ca pelerinaj, ca descoperire a unor locuri noi, călătoria ca mod de viaţă, ca recreere, călătoria ca job sau hobby.

Cert este că inimoşii gospodari din Mălini nu călătoreau ca turişti, ci se aflau în pelerinaj, aidoma zecilor de mii de pelerini care, în această săptămână, se îndreaptă către capitala Moldovei, Iaşi, spre a se închina la moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, sau precum cei care, la finele lui octombrie, vor lua calea Bucureştilor pentru a-l cinsti după cuviinţă pe Sfântul Dimitrie Basarabov.

Carevasăzică nu e totuna să fii turist ori pelerin: cel dintâi cercetează frumuseţile ochiului, frumuseţile culturale, în timp ce pelerinul nu se mulţumeşte numai cu ele. Lui nu-i este destul să-şi bucure doar mintea, privirea, ci râvneşte cu precădere să-şi hrănească sufletul. El pleacă în călătorie ca să-şi sporească credinţa, să-şi intensifice rugăciunea, să-şi disperseze îndoielile, urmărind în drumeţiile sale, înaintea splendorilor naturale, arhitecturale şi culturale, pe cele spirituale, dar şi întărirea nădejdii de mântuire prin rugăciuni intense, prin conştientizarea păcatelor şi prin lacrimi de pocăinţă pentru iertarea lor.

La fel, uneori pelerinul caută în călătoria lui duhovnicească locuri sfinte, sfinte moaşte, sfinte icoane, care să-l întărească, să-i tămăduiască suferinţele sau chiar, de ce nu?, să-l ajute la un examen, într-o afacere ori vreo altă cerinţă stringentă a vieţii. Se observă cu uşurinţă discrepanţa motivelor pentru care un turist şi un pelerin vor să călătorească: pelerinul aspiră întotdeauna la Lumină, pe când, uneori, turistul îşi poate manifesta doar unele curiozităţi.

Am convingerea că noi toţi, când pornim în pelerinaj aidoma celor de la Mălini, suntem însoţiţi de Domnul pe cale, El devenindu-ne tovarăş de drum, ca odinioară celor doi ucenici, Luca şi Cleopa. Şi dacă e aşa, atunci să ne dea Domnul tuturor să înceapă să ne ardă inima de dorul după Dumnezeu, precum acelora care călătoreau spre Emaus, alături de Hristos, Mântuitorul.

(Arhim. Mihail Daniliuc)