Mâine este Sărbătoarea „Tăierea capului Sf. Prooroc Ioan Botezătorul”

Sfânta noastră Biserică cheamă credincioșii săi drept mărturie la un popas de sărbătoare care ne aduce aminte de sfârșitul ultimului Prooroc al Vechiului Testament și primul mucenic al Noului Testament: Sfântul Ioan Botezătorul, a cărui tăiere a capului o prăznuim. Îl pune înainte acum, ca de atâtea ori peste an, spre a-l dărui bogat pilduitor oamenilor.
Coborându-l din cerul deschis văzului tuturor de pe iconostasul sfânt, îl apropie de toți cei ce-și îndreaptă pașii spre tinda Bisericii până la reculegere duhovnicească. Ca și celelalte sărbători ale sfinților și cea de azi are pentru noi un rost întreit: de cinstire a sfântului pentru credința și faptele lui plăcute lui Dumnezeu; prilej pentru a-l ruga să mijlocească la Dumnezeu pentru iertarea și mântuirea noastră și de înfățișare a vieții sfântului ca un model de urmat pentru noi.
Pruncul pe care Zaharia preotul îl numi „Ioan” după cuvântul îngerului, este strâns legat de planul mântuirii omului după iconomia divină ce „era din veac ascunsă și nici de îngeri cunoscută”.
Chemarea lui a fost rânduită de sus. El a plinit-o desăvârșit. Viața Sfântul Ioan Botezătorul a fost o viață aspră de rugăciune, post și înfrânare și s-a sfârșit ca și viețile celor mai mulți prooroci și sfinți prin moarte.
El a făcut legătura între cele două testamente. Între cel vechi pe care l-a încheiat și între cel nou pe care l-a început, mergând înaintea feței lui Iisus. A pregătit calea Mântuitorului Hristos trezind în sufletele oamenilor din acele vremuri conștiința păcatului. A chemat pe oameni la botezul pocăinței, s-a învrednicit să-L boteze pe Iisus și apoi i-a făcut loc, zicând: „Aceluia i se cade a crește, iar mie a mă micșora” (Ioan 3, 30).
Era un proroc aspru cu sine și aspru cu păcatul oriunde s-ar afla. A mustrat poporul, a mustrat și pe Irod Antipa, fără căutare la fața omului și fără cruțare. Și pentru aceea și-a atras dragostea poporului, dar și osânda lui Irod, care l-a închis pentru că-l mustra pentru Irodiada, femeia fratelui său Filip, pe care Irod o luase de soție.
Acest glas de mustrare a înfuriat-o pe Irodiada, care se vede descoperită și aruncată disprețului public. Ura îi întunecă mintea și cere lui Irod moartea lui Ioan. Dar Irod se arată laș. Ca să satisfacă totuși dorința Irodiadei, fără a porni prea mult opinia publică, aruncă pe Ioan în temniță. Era și aceasta o soluție, dar ea nu putea satisface setea de răzbunare a Irodiadei, care pândește orice prilej pentru a pierde pe Ioan.
Prilejul i se oferă în ziua nașterii lui Irod, când în fața invitaților, Salomeea, fiica Irodiadei, dansează un dans care plăcu atât de mult lui Irod încât promite fetei că-i va da orice va cere, până la jumătatea regatului.
Salomeea devine unealta urii mamei sale, cerându-i lui Irod capul lui Ioan. Și buzele fetei rostiră: „Vreau să-mi dai îndată pe tipsie capul lui Ioan Botezătorul” (Luca 6, 25), cuvinte, care peste negura celor 20 de veacuri au rămas o dovadă despre cruzimea sufletului cuprins de ură. „Și regele s-a mâhnit adânc, dar pentru jurământ și pentru cei ce ședeau cu el la masă, n-a vrut să-i întristeze” (Luca 6, 25) și astfel, sabia călăului desăvârșește ceea ce ura unei femei a urzit cu atâta sete de răzbunare.
Așa s-a sfârșit viața acestui mare proroc. Nimic nu l-a putut clătina, iar moartea i-a grăbit încununarea de mare propovăduitor al adevărului și al împărăției lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan nu și-a încheiat activitatea în slujba lui Dumnezeu acolo, pe malurile Iordanului, unde a avut fericirea de a atinge creștetul lui Mesia și de a-L descoperi lumii pe Hristos. Ci, el a mai făcut o mărturie la curtea lui Irod, unde cuprins de puterea și curajul lui Ilie Tesviteanul, s-a înfățișat înaintea regelui desfrânat, a mustrat păcatul, a apărat dreptatea lui Dumnezeu.
A vorbi cu îndrăzneala cu care a vorbit Sfântul Ioan, a face să fie de temut cuvântul lui Dumnezeu la curtea unui rege, a muri pentru adevăr este cea mai prețioasă mărturie pentru Hristos. Și aceasta formează lauda nemuritoare a morții Sfântului Ioan pe care o prăznuim și cinstea de a fi considerat de toți creștinii ca cel mai mare dintre fiii oamenilor.
Praznicul de azi ne mai învață că una din virtuțile care trebuie să împodobească sufletul fiecărui creștin este iubirea. Ea este nobilul sentiment care-l ridică pe om deasupra animalului, este forța de coeziune a vieții sociale, puterea care creează martirajul și eroismul. Tot ce poartă o notă de noblețe, de frumos și sublim, este un produs al iubirii. Ea este constructivă și asigură progresul, liniștea și nădejdea mântuiri.
Spre deosebire de iubire, ura, care este contrariul iubirii, coboară pe om în rândul animalului și este forța destructivă în mâinile răului. Ea destramă, răstoarnă și distruge organizațiile sociale, omul, anihilează orice avânt și produce numai lacrimi, durere și nenorocire.
Omul stăpânit de ură nu mai ține seama în manifestarea ei de distrugere, de nici o lege a onoarei și a omenirii. Prin ea se distrug cămine, se omoară părinți, copii, femei și bătrâni fără apărare. Nimic nu este cruțat, pentru că ura nu cunoaște limite și nici nu alege mijloacele pentru atingerea scopului.
Toate acestea pentru ce? Pentru că omul stăpânit de ură, la fel ca Irodiada, s-a lăsat cuprins de ea. Hristos cu învățătura și chemarea Lui de iubire a fost ucis în sufletul omului și pe ruinele Lui s-a ridicat altar idolului urii.
Și ura întunecă atât de mult mintea, încât omul nu mai vede, nu mai judecă și nu mai poate ajunge la aplanarea diferendelor câtă vreme este cuprins de această patimă satanică care se cheamă ură.
Numai în iubire, în dragoste inspirată de Duhul lui Hristos vom putea găsi forța de înțelegere, mijlocul de netezire a neînțelegerilor și conflictelor care să ducă la restabilirea unei drepte și echilibrate conviețuiri omenești pe care o dorim.
Din îndemnul de firească cinstire a acestui stâlp neclintit al Bisericii, să stăruim asupra vieții lui cât și asupra morții – prin jertfă și mucenicie și să ne lăsăm în reculegerea duhului nostru cel de astăzi, atât de neliniștit și tulburat.
Prin Sfântul Ioan Botezătorul ne e dată putința de a cunoaște omul cât și vremurile de altădată și nu ne e greu să mărturisim și pe cele de astăzi. Și nu putem scăpa însă învățământul desprins din meditația asupra vieții acestui sfânt prăznuit de noi, că orice bine voit în lume cere jertfă și cu cât binele este mai mare cu atât jertfa va fi mai mare.
Binele și Adevărul pe care le vrem aduse în lume, ca fii ai Bisericii lui Hristos, ne cer tuturor jertfă de dăruire, întărirea credinței până la înfruntarea morții. În acest fel, să ne întoarcem la Hristos, la Biserica Lui cea Sfântă.
Lumea a căzut în multe păcate, desfrânări, beții și fărădelegi. Să ascultăm „Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui – pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția Cerurilor, faceți deci roade de pocăință. Cel ce are două haine să dea celui ce nu are și cel ce are de mâncare să facă asemenea; pui de năpârcă – cine v-a spus că veți scăpa de mânia ce va să fie (…)”.
Cu această hotărâre să părăsim păcatele, luând mijlocitor și rugător pentru noi pe marele Proroc Înaintemergător și Botezător Ioan, să cerem: „Doamne, izbăvește-ne de necaz (mânie, primejdie, dureri și suferință) și mântuiește sufletele noastre.” (Preot Ion Cârciuleanu, sursa: Doxologia.ro)