Părintele Arsenie Papacioc, un destin martiric

Luna trecută s-au împlinit 6 ani de la trecerea la Domnul a părintelui Arsenie (Anghel) Papacioc (19 iulie 2011). Prin destinul său martiric, părintele Arsenie a întruchipat răspunsul deplin al Bisericii în faţa agresiunii comunismului.

Născut în 1914 de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, faţă de care a avut o necontenită evlavie de-a lungul vieţii, Anghel Papacioc absolvă în 1932 Şcoala de Arte şi Meserii, Secţia sculptură în lemn, pentru ca apoi să intre în vâltoarea politică a României interbelice.

De la lupta politică la războiul cu patimile

Din cauza afilierii sale politice este arestat şi închis de patru ori până la instaurarea comunismului: mai întâi în perioada 1938-1940, apoi regimul Antonescu îl condamnă în două rânduri, iar după aceea este închis în aprilie 1941 şi respectiv iunie 1942.

Aceste condamnări au reprezentat momentul decisiv al biografiei viitorului părinte Arsenie, deoarece, ajuns în temniţa Aiudului, îi întâlneşte pe Traian Trifan şi Valeriu Gafencu, alături de care formează Grupul Misticilor, o piatră de temelie a rezistenţei spirituale în Gulagul românesc. Detaşarea de lupta politică şi asumarea deplină a credinţei, împlinită prin trăirea filocalică şi mărturisire martirică pentru Hristos, au reprezentat coordonatele majore ale membrilor grupului, care au devenit modele de sfinţenie pentru ceilalţi deţinuţi. Un informator nota cu fidelitate poziţia duhovnicească a misticilor: „Orientarea pe care se situau Papacioc şi Trifan era linia creştină a pustniciei, teoretizată de Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul şi Evagrie Ponticul şi statornicită ca instituţie creştină cu canoanele respective de Antonie cel Mare din Tebaida”.

În contextul tulbure de după 23 august 1944, când situaţia deţinuţilor politici era incertă, iar în rândul celor închişi la Aiud apăruseră fracturi şi tensiuni politice, Anghel Papacioc se remarcă prin atitudinea sa duhovnicească, „de liniştire a apelor” - cum nota un alt informator - în detrimentul rezistenţei ideologice pe care o propuneau unii deţinuţi, dovedită falimentară.

Pe drumul monahismului

După eliberarea din septembrie 1946, Anghel Papacioc caută să-şi împlinească vocaţia monahală şi se îndreaptă spre Mănăstirea Cozia, unde se închinoviază în ianuarie 1947. După un periplu pe la Şcoala de cântăreţi a Mănăstirii Turnu, pe la Mănăstirea Tismana, unde este chemat de părintele Gherasim Iscu, iar apoi pe la mănăstirile Cioclovina şi Sihăstria, Anghel Papacioc ajunge la Antim, unde este tuns în monahism pe 26 septembrie 1949, naş de călugărie fiindu-i părintele Petroniu Tănase. Acum îl cunoaşte pe Patriarhul Justinian Marina, pe care-l va sluji cu credinţă până la sfârşitul vieţii acestuia. Apreciat şi susţinut de patriarh, părintele Arsenie este hirotonit preot în septembrie 1950 la Mănăstirea Agafton de către Mitropolitul Moldovei, Sebastian Rusan, pentru ca în toamna aceluiaşi an să fie numit duhovnic al Seminarului de la Neamţ. La începutul lui 1952 ajunge egumen la Mănăstirea Slatina, de unde se retrage pentru câteva luni, în vara aceluiaşi an, în munţii Stăni­şoarei alături de părintele Cleopa Ilie, pentru a scăpa de şicanele Securităţii. Pentru a-i proteja, Patriarhul Justinian îi cheamă pe cei doi părinţi la Bucureşti în vara anului 1954 şi îi trimite să cerceteze duhovniceşte mănăstirile Ţigăneşti, Pasărea, Căldă­ruşani, Suzana, Zamfira, Cheia şi Vladimireşti. Întors ca simplu monah la Mănăstirea Slatina, părintele Arsenie ţine în tot acest timp legătura cu părintele Daniil Sandu Tudor, stareţul Schitului Rarău. Mai mult decât atât, în această perioadă, părintele Papacioc participă la trei întâlniri ale membrilor Rugului Aprins. Acesta a reprezentat motivul formal al arestării în noaptea de 14 iunie 1958, când părintele Arsenie este ridicat de la Mănăstirea Slatina.

Mărturisirea lui Hristos în temniţa Aiudului

După condamnarea la 20 de ani de muncă silnică în octombrie 1958, părintele Arsenie Papacioc ajunge în penitenciarul Aiud, unde începeau pregătirile pentru reeducarea condusă de colonelul Crăciun. În detenţie, părintele îşi reafirmă poziţia spirituală, fiind considerat unul din liderii deţinuţilor „mistici” şi de aceea i se deschide dosar de urmărire informativă în aprilie 1960. Rezultatele urmăririi Securităţii, note şi rapoarte informative, sunt de mare folos, pentru că argumentează amănunţit activitatea duhovnicească a părintelui în timpul reeducării. 
Părintele Arsenie Papacioc şi-a asumat de la început detenţia ca pe o lucrare misionară, prin care Îl putea împărtăşi pe Hristos celor închişi şi de a-i lămuri de inutilitatea cramponării pe poziţii ideologice, atitudine care constituia un obstacol major în asumarea deplină a credinţei. Un informator nota în februarie 1960 atitudinea părintelui care a jalonat activitatea acestuia în cadrul reeducării şi a reprezentat un model pentru ceilalţi deţinuţi: „Teza lui Papacioc: Legionarismul astăzi nu-şi mai poate susţine poziţia lui politică - lumea a evoluat, [...] naţionalismul şovin, romantismul politic nu mai pot fi susţinute. A te crampona pe aceste poziţii vechi înseamnă irosire inutilă de energie şi în ultimă instanţă sinucidere. Or, sinuciderea este în contradicţie cu teza creştină. Primul comandament, azi, este salvarea Bisericii şi aceasta are nevoie de luptători”. Acelaşi informator detaliază, un an mai târziu, realismul duhovnicesc şi pastoral al părintelui, care afirma deschis: „Comunismul sapă temelia Bisericii, chiar şi aici, în puşcărie. Deci acţiunea noastră trebuie începută aici. Să-i ajutăm pe cei care se poticnesc în jurul nostru. Viaţa de retragere şi înduhovnicire n-are preţ dacă nu este luminată de această activitate de salvare a omului. Trebuie să facem acest lucru”.
Poziţia spirituală a părintelui Arsenie a fost dublată de o activitate duhovnicească intensă. Alături de redarea din memorie a multor pasaje din Scriptură, Psaltire, Filocalie sau Pateric, părintele Arsenie a slujit permanent Sfânta Liturghie în mijlocul deţinuţilor. Lipsit de orice obiect sau veşmânt liturgic, părintele a fost nevoit să improvizeze. Informatorul detalia cu numeroase amănunte improvizaţiile părintelui. Epitrahilul a fost înlocuit de un laţ de sfoară, care era apoi înfăşurat după un nasture de la haină. Sfânta Cruce era făcută din două beţe. Sfântul Disc era înlocuit de o bucată plată de lemn, ascunsă cu multă grijă. Soba ţinea loc de Sfântă Masă. Cana de apă era folosită ca Sfânt Potir. În loc de vin folosea apă, iar pentru Sfântul Agneţ oprea raţia de pâine primită. Singurul lucru care-i lipsea era Sfântul Antimis, pe care nu-l putea improviza pentru că pierduse la o percheziţie din Jilava un fragment din moaştele Sfântului Mucenic Mercurie. Despre Liturghia săvârşită în fiecare dimineaţă, înainte de deschiderea celulelor de la ora şapte, părintele Arsenie spunea, citat de informator: „Eu fac slujba ca la Biserică şi dacă Bunul Dumnezeu vede nevoinţa noastră şi vrea, pâinea aceasta şi apa sunt chiar trupul şi sângele Său“, încerca părintele să scuze lipsurile în care era obligat să oficieze slujba, „şi, pentru că această practică este oficiată zilnic, acum fiecare pe rând dă din pâinea sa bucata care e folosită a doua zi ca împărtăşanie”.
Pentru activitatea din timpul reeducării, părintele Arsenie Papacioc primeşte „un certificat al mărturisirii” sub forma caracterizării semnate de colonelul Crăciun la eliberarea din închisoare: „În detenţie a avut permanent o poziţie duşmănoasă în rândul celorlalţi deţinuţi, încercând şi uneori reuşind să-i determine să creadă în puterea divină. A refuzat să participe la munca cultural-educativă. Este predispus să continue şi în stare de libertate activitatea duşmănoasă pe linia propagandei religioase, fiind periculos îndeosebi în contact cu elementele credincioase deprimate şi şovăielnice”.

Închisoarea cea mare

Eliberarea din detenţie la 1 august 1964 a reprezentat pentru părintele Arsenie Papacioc trecerea din închisoarea propriu-zisă în închisoarea cea mare, care era România comunistă. Abuzurile, nedreptăţile, şicanele sau urmărirea Securităţii nu s-au încheiat odată cu ieşirea pe poarta Aiudului, ci au continuat permanent în locurile şi mănăstirile pe unde a trecut părintele. După un periplu prin Ardeal, în Parohia Filea de Jos din judeţul Cluj, şi apoi în mănăstirile Cheia, Căldăruşani, Dintr-un Lemn şi Cernica, părintele Arsenie Papacioc a ajuns, în ianuarie 1976, duhovnic la Schitul „Sfânta Maria” de la Techirghiol, unde va sluji necontenit vreme de 35 de ani.

(Sursa: Ziarul Lumina)