Duminica a V-a după Rusalii, Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei

„În vremea aceea, trecând Iisus dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi care ieşeau din morminte, atât de cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi, iată, au început să strige şi să zică: Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, lasă-ne să intrăm în turma de porci. Atunci El le-a zis: Duceţi-vă! Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi îndată toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii. Şi, iată, toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să plece din hotarele lor. Iar Iisus, intrând în corabie, a trecut marea şi a venit în cetatea Sa.” (Matei 8, 28-34; 9, 1)

 

 

 

Sfântul Evanghelist Matei arată că, după ce Mântuitorul a potolit furtuna de pe Marea Galileii, în care erau cuprinşi ucenicii Săi, El a trecut pe ţărmul celălalt, în ţinutul Gadarenilor, unde L-au întâmpinat doi demonizaţi, care ieşeau din morminte, desfiguraţi şi dezlăn­ţuiţi, astfel încât nimeni nu îndrăznea să le treacă prin preajmă. Aceştia au început să strige după Iisus: „Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme, ca să ne chinuieşti?” (Matei 8, 29). Ceea ce surprinde în aceste cuvinte este convingerea duhurilor celor rele şi necurate, prezente în cei doi oameni, că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi că puterea Lui este o realitate, care chinuie, tulbură şi înfri­co­şează pe aceste duhuri demonice, aflate în acei oameni bolnavi.

Sfânta Evanghelie a acestei duminici pune în lumină din nou puterea lui Iisus Hristos, care mărturiseşte despre puterile şi darurile Împărăţiei Lui, care biruieşte puterile răului şi ale întunericului. Această Împărăţie a Sa a anunţat-o Domnul încă de la începutul propovăduirii Sale. Manifestarea acestei Îm­pă­răţii a Lui are loc atunci când El iartă păcatele, vindecă bolnavii, învie morţii şi, în final, ea apare atotbiruitoare atunci când învie El Însuşi. Pe de altă parte, realitatea răului este ea însăşi o evidenţă, astfel încât Iisus Hristos a venit în lume ca să strice lucrarea celui rău.

Stăpânirea omului de către duhul cel rău, demonic, este o realitate prezentă nu numai în vremea Mântuitorului, ci manifestări ale duhului celui rău sunt prezente sub diferite forme în orice timp. Demn de reţinut este faptul că puterea Împărăţiei lui Hristos anihilează puterile demonice, restaurându-l pe om în toată demnitatea şi frumuseţea sa duhovnicească.

De aceea, Evanghelia acestei duminici ne oferă prilejul de a medita împreună asupra Îm­părăţiei lui Iisus Hristos şi a împărăţiei răului.

 

 

 

Manifestarea Împărăţiei lui Dumnezeu a fost anticipată de către Sfântul Ioan Botezătorul (cf. Matei 3, 2) şi de către Iisus Hristos Însuşi, încă de la începutul activităţii Sale mântuitoare, spunând: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor. Iisus Hristos a arătat în mai multe rânduri, prin învăţăturile şi, mai ales, prin pildele sau parabolele pe care le-a rostit, cât de importantă este Împărăţia Sa sau Împărăţia lui Dumnezeu, care are menirea de a cuprinde în ea pe toţi oamenii. După învăţătura Mântuitorului, Împărăţia Sa se exprimă în primul rând ca realitate prezentă în inimile oamenilor, în al doilea rând ca realitate istorică, socială, sau prin Biserică, şi în al treilea rând se va descoperi deplin la Parusia sau cea de-a doua venire a Domnului întru slavă, când va judeca viii şi morţii. Este vorba, în acest din urmă sens, de raiul cel veşnic, unde vor ajunge toţi cei drepţi şi bineplăcuţi ai lui Dumnezeu.

Împărăţia lui Dumnezeu în înţeles de stare interioară, lăuntrică, înseamnă o trăire plină de pace, bucurie şi lumină duhovnicească, de care se bucură oamenii, care se află mereu în comuniune de viaţă şi iubire cu Dumnezeu, au conştiinţa împăcată şi luminată şi care trăiesc bucuria comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii lor. Aceşti oameni credincioşi sunt păstrători ai credinţei plenare, vii şi mântuitoare a lui Iisus Hristos, care se hrănesc mereu din Cuvântul lui Dumnezeu şi din Tainele Bisericii. Aceştia duc o viaţă plină de sens şi de bogăţie spirituală, pentru că se hrănesc permanent din „Izvorul cel fără de moarte”. Purtătorul acestei Împărăţii este omul conştiinţei luminate, al cinstei, al jertfelniciei, care trăieşte tot mai intens în sufletul lui virtuţile teologale ale credinţei, nădejdii şi dragostei, concretizate în lumina faptelor bune. Despre această treaptă a Împărăţiei vorbeşte Mântuitorul când spune: „Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21).

A doua treaptă a Împărăţiei lui Dumnezeu este Biserica, ca realitate socială, văzută, şi înseamnă revărsarea stăpânirii lui Dumnezeu din suflet în afară, în viaţa concretă. Ea se realizează treptat prin asumarea directă, vie şi personală a Evangheliei, prin mărturisirea credinţei mântuitoare, prin gândurile şi faptele bune ale oamenilor. Astfel, Împărăţia lui Hristos şi a Tatălui înţeleasă în acest fel este calea vieţii celei adevărate, a harului şi a luminii dumnezeieşti. Este Împărăţia binelui şi adevărului, a dreptăţii şi a bunătăţii, care iradiază din şi prin Biserică, Trupul lui Hristos, pătruns de Duhul Sfânt, în afară, în societate, în lume. De aceea, Biserica măr­turiseşte, prin credinţa propovăduită şi prin lucrarea de sfinţire şi de mântuire a oamenilor, despre darurile Împărăţiei lui Hristos. Aceasta se întâmplă deoarece Hristos Însuşi lucrează în lume, prin Biserica Sa, aşa cum a lucrat în lume, în timpul vieţii Sale pământeşti.