Un „ratat al vieții” a devenit modelul unei lumi întregi

Un tânăr luat prizonier de război, călcat în picioare și discriminat pe criterii de naționalitate și religie, persecutat și apoi tentat să renunțe la credință, cu tot felul de promisiuni, a găsit puterea să-și asume un drum care, pentru mulți, înseamnă „ratarea vieții”.

Chinuit și legat, rupt de țara în care s-a născut și de toți cei pe care-i iubea, ajuns ţinta batjocurii tuturor, tânărul înțelege că, fizic, nu mai este propriul său stăpân, dar că mintea și sufletul îi sunt libere. Mai libere ca oricând.

Ispitit și chinuit ca să-şi lepede credinţa, răspunde că preferă să moară, decât să cadă în acest înfricoşător păcat. Celui care dobândise drept de viață și de moarte asupra lui îi spune: „Dacă mă laşi liber în credinţa mea, îţi voi împlini cu sârguinţă poruncile; dacă mă obligi să-mi schimb credinţa, mai degrabă îţi predau capul, decât credinţa. Creştin m-am născut şi creştin voi muri!”.

Printr-o minune, este lăsat în viață și ajunge să doarmă într-un grajd, cu animalele. Să trăiești într-o veșnică putoare care-ți întoarce stomacul pe dos, încasând mereu copite, primind mâncare cât să nu mori de foame, muncind până cazi în brânci – poate fi acesta, oare, visul de viață al cuiva?

Aceasta ar putea fi istoria unui supraviețuitor al persecuțiilor care decimează creștinii și azi. Dar acum cruzimea nu mai dă cu virgulă. Nu mai lasă nici o fereastră întredeschisă, prin care cei prinși să scape și creștini, și cu viață.

Este povestea adevărată a Sfântului Ioan Rusul, care a trăit la sfârșitul secolului al XVII-lea. Un tânăr ca toți tinerii, până într-o zi. Devenit prizonier, și-a negociat viața, dar a refuzat să-și negocieze și credința. Pentru că știa că, odată pierdută temelia sufletului, trupul și viața i s-ar fi ruinat ca o casă părăsită, indiferent ce confort și plăceri ar fi ajuns să primească în schimbul trădării lui Hristos.

Ce l-a ținut viu și teafăr la minte pe tânărul acesta? Ce l-a ținut sănătos și puternic, de ajunsese să-și împartă puțina hrană celor mai săraci decât el? Ce l-a ajutat să-și păstreze demnitatea de creștin lucrător și treaz la inimă, care-și făcea rugăciunile și care vorbea cu Dumnezeu – să nu uităm! – dintr-un grajd infect? Ce l-a învățat să cucerească și să înmoaie inimile stăpânilor, de au ajuns să-l prețuiască și să-l roage să se mute din grajd în casă – pentru că minunile pe care Sfântul Ioan le făcea cu rugăciunea uimeau toată comunitatea musulmană în care trăia?

Acel ceva care ne poate ajuta și învăța, care ne poate ține întregi și pe noi, în vremurile noastre nebune, de război mental și sufletesc. Legătura de prietenie și iubire cu Dumnezeu. Când ni se iau toate, când ni se smulg toți cei pe care-i iubim, când asupra noastră se prăvălește cel mai negru scenariu de viață pe care ni l-am putea imagina, dacă ne ținem strâns credința, dacă nu-I dăm drumul lui Hristos, care ne ține mereu strâns de mână, totul va fi bine. Poate că nu va fi „perfectul” pe care, fantezist, ni l-am imaginat. Probabil că nu va fi „succesul” a cărui rețetă se găsește în (pe?) toate canalele (tv). E foarte posibil să ne înfingă mulți în piept, cu satisfacție, insigna de „ratați” ai vreunei corporații – dar toate astea nu mai au putere asupra noastră. De ce? Pentru că, deși fizic putem fi loviți, umiliți, legați, lipsiți de libertate, dacă nu-I dăm drumul de mână lui Dumnezeu, în viața noastră totul va fi bine.

Avem – încă – libertatea de a merge la biserică. Nu suntem nevoiți să ne furișăm noaptea, ca Sfântul Ioan Rusul, la câte-o slujbă.

Avem încă bucuria de a ne spovedi și de a ne împărtăși la Sfânta Liturghie și în lumina soarelui (Sfântul Ioan a primit ultima împărtășanie adusă pe ascuns, într-un măr scobit pe dinăuntru, de către duhovnicul lui, care pentru asta a traversat un cartier în care oricând risca să fie linșat pentru credința lui).

Dacă încă nu ne-am împrietenit cu Dumnezeu, dacă încă nu ne-am lăsat cuceriți de iubirea Lui necondiționată... nu-i niciodată prea târziu. Din orice război, fizic sau sufletesc, ne-am întoarce, El e aici, ne așteaptă.

Dacă Sfântul Ioan Rusul – și atâția sfinți, mucenici, mărturisitori, știuți și neștiuți – au ales mai degrabă să fie torturați, umiliți sau uciși, să renunțe la un „viitor” călduț sau chiar strălucit, decât să-și arunce credința la gunoi, atunci ce dulce și minunat trebuie să fie Dumnezeu! De dragul Lui, ei au ales să îndure orice suferință, numai să nu-L piardă, să nu-L scape din strânsoarea mâinilor și din cămara inimii.

Să nu uităm că, adesea, singura Biblie pe care unii oameni vor avea prilejul s-o citească este chiar viața noastră de creștini care-și asumă creștinismul lor, lucrându-l în fiecare aspect al traiului de zi cu zi. Singurul Hristos cu care mulți vor face cunoștință va fi doar Acela care le va vorbi prin gura noastră sau îi va ajuta cu mâinile noastre. Singurul Tată Ceresc pe care Îl vor simți protejându-i, s-ar putea să-L pre-simtă în comportamentul nostru firesc, generos și dezinteresat.

Și noi, asemenea stăpânilor Sfântului Ioan Rusul, poate că vom simți cum inima noastră se lasă cucerită, încet-încet, de dorința de a nu-L mai ține pe Dumnezeu aruncat într-un ungher al vieții, ci de a-L invita în casa și în inima noastră. Și vom înțelege că multe se pot negocia, dar nu și bucuria de a fi și de a rămâne, cu orice preț, ai lui Hristos. Dă totul pentru Hristos, dar pe Hristos nu-L da pentru nimic!

(Sursa: Doxologia)