Părintele Iordan, între poezie și aflarea apei celei de toate zilele pentru mănăstiri

Părintele Iordan de la Mănăstirea Sihăstria Tarcăului e originar dintr-o localitate maramureșeană „care a odrăslit o mulțime de maici și de călugări”. El însuși mai are un frate mai mare, ieromonah la Mănăstirea Bucium din Țara Făgărașului. Și-amintește limpede ziua în care a participat la tunderea sa în monahism și l-au înfricoșat acele făgăduințe date de fratele său în fața sfântului altar. Dar pesemne că a fost o frică sfântă, fiindcă și-a zis sieși: „Dacă Dumnezeu o vrea, oi merge și la mănăstire, când o să hotărască El”.

Au trecut câțiva ani și s-a căsătorit. Soția i-a dăruit trei copii, dar într-o zi s-a îmbolnăvit și a găsit-o în pat, scăldată în sânge. A dus-o de urgență la spital. Revenind acasă, s-a închis într-o cameră, a luat Psaltirea, s-a pus în genunchi și s-a rugat: „Doamne, nu mi-o lua. Bună, rea, cum este, nu o lua de la mine. Nu mă lăsa singur”. În acel moment a văzut coborând de sus o mlădiță, cu o frunză galbenă. Și a zis: „Doamne, Îți mulțumesc. Va fi bine”. Adică nu va muri, va fi mai bolnăvicioasă, dar va trăi, îmi explică părintele. S-a uitat la ceas și a ținut minte că în acel moment soția sa, pe care medicii o duseseră pe targă la sala de tratament, se întorcea în salon pe picioarele ei. După acea cumpănă a mai trăit încă 15 ani.

Tuns în monahism de Părintele Iustin Pârvu

„Părinte, dacă ar fi s-o luați de la început, v-ați mai căsători?”, îl întreb. „Nu m-aș mai căsători, în sensul că e tare dureroasă despărțirea aceasta, când moare unul. E așa cum ți-ai tăia o mână din umăr. Să rămâi numai c-o mână. Știi că n-o mai ai. Iar mâna e mai aproape de memorie decât piciorul. Prin unire, femeia și bărbatul vor fi amândoi un trup. Nu mai sunt doi; sunt unul. Dar cât trăiesc oamenii, nu știu. Se ceartă, se dușmănesc, nu iau aminte. Însă când rămâi singur, vezi toate greșelile pe care le-ai făcut”, spune Părintele Iordan.

La mănăstire a venit la 54 de ani, după mai bine de 20 de ani de muncă în mină. L-a întâlnit pe Părintele Iustin Pârvu, de care s-a apropiat și care l-a și călugărit mai târziu, la Mănăstirea Petru Vodă. Aici a primit binecuvântarea de a căuta izvoare de apă limpede pentru mănăstiri și de aici și numele său „Iordan” – „cea mai importantă apă de pe pământ”, după cum avea să-mi explice. I-a rămas viu în memorie momentul în care a reușit „să aducă” apa în mănăstirea de metanie, cu o săptămână înainte de hram. A lucrat o lună și jumătate până a captat cele zece izvoare.  

„Mare grijă: să nu judeci!”

De atunci a tot fost solicitat și i s-a dus vestea de „aflător de izvoare de apă limpede pentru mănăstiri”. Din 2006 și până acum, monahul Iordan a făcut peste 50 de captări de izvoare. Și, ca o idee, apa găsită era cercetată și la laborator. „O gustam, iar când vedeam că este piatră albă multă, acolo e calcar, nu e bună; unde e piatră mai negrie, acolo e bună”, spune părintele.

Cât timp lucrează cu mâinile, în minte își țese poeziile sale sensibile. Iată doar câteva versuri: Mi-e dor de cer, de cer mi-e dor / Și-n mănăstire aș vrea să mor. / Sau lângă Mavra, în Ponor. / Nu-n lumea largă, pe ogor. / Mi-e dor de cer, și dorul meu / E numai pentru Dumnezeu / Și pentru cel ce trage greu, / Să pot ca să-l ajut și eu.

Revenind la viața în mănăstire, monahul sfătuiește astfel: „Aici, oricâtă dreptate ai avea, să te smerești, să taci, să rabzi, pentru că toate acestea sunt încununare de biruință. Și mare grijă: să nu judeci! Viața mea, mi-o iubesc așa cum e. Dacă Dumnezeu mi-a purtat de grijă atâta până acum, nu mă va lăsa pradă la viclenii diavoli. Să ne-ajute Bunul Dumnezeu să nu pipăim nici o clipă suferința veșnică!”.

(Sursa: Doxologia.ro)