Să aprindem candela!

M-a îndemnat să-ţi scriu aceste rânduri, iubite aproape al meu, o candelă. Da, candela mea de acasă!... Arde continuu, de mulţi ani, cu excepţia situaţiei când lipsesc mai multe zile. Cândva, o persoană pentru care motivaţiile religioase nu au decât semnificaţia unui „moft” sentimental m-a avertizat să nu fac niciodată imprudenţa de a ţine candela aprinsă pe timpul nopţii, deoarece, zicea, la un cutremur, s-ar putea răsturna şi ar produce incendiu etc., etc… Ideea că tocmai ea, candela aprinsă sub icoane, ne-ar putea apăra nu intră în logica fără nici o urmă de transcendenţă a persoanei respective.

Dar să reiau ideea: nu ştiu dacă aţi urmărit şi aţi reflectat vreodată la ceea ce spune, cu pâlpâirea ei smerită şi tot mai firavă - când uleiul e pe sfârşite şi este aproape să se stingă -, o candelă. Ei bine, într-o seară anume, n-am mai alimentat-o, propunându-mi un dialog tainic cu „lumina”.

Întrebat de cineva care sunt motivaţiile folosirii candelei de către creştini, Sfântul Nicolae Velimirovici a răspuns, formulând şapte dintre acestea. Mă voi opri doar la două: Credinţa noastră este lumină, iar lumina este Hristos - spune sfântul. Aşadar, rugăciunea noastră rostită în faţa unei icoane luminate de flacăra blândă a candelei Îl are în miezul ei pe Hristos. Şi, prin lumina candelei, noi aducem o mică jertfă lui Dumnezeu, Care s-a jertfit pe Sine pentru noi.

Să reflectăm mai profund la cea de-a doua motivaţie, în care se vorbeşte de Candela - mică jertfă adusă lui Dumnezeu!

Cine sau ce anume constituie materia jertfei în acest caz? Ei bine, untdelemnul din candelă, care trimite cu gândul la floarea-soarelui şi, evident, aceasta, la… Soarele-Hristos! E suficient, cred, să facem referire la credincioşia absolută manifestată de floarea-soarelui faţă de Mirele-Hristos (Soarele): ea Îl aşteaptă în zori cu petalele rânduite ca o cunună şi, răsucindu-şi graţios tulpina, Îl însoţeşte toată ziua, în traiectoria Lui cosmică, spre zenit. Apoi, când El începe să coboare spre asfinţit, credincioasa floare se răsuceşte din nou cu discul rotund, imens, înconjurat de superba aureolă a petalelor spre răsărit, ca să-L întâmpine a doua zi cu aceeaşi evlavioasă iubire. Să ne imaginăm o clipă un imens lan de floarea-soarelui cântând. Oare nu vom auzi un colosal imn de slavă în „cheie vegetală”?

În acest răstimp al străbaterii – mereu şi mereu! – a crugului ceresc, sub razele Mirelui ei, seminţele se coc, aşteptând să se dăruiască teascurilor, care le vor stoarce şi le vor transforma în untdelemnul de jertfă..!

Mă-ntrebam, oare ştie floarea-soarelui că picături stoarse din seminţele ei - devenite untdelemn - primesc Harul Duhului Sfânt, la invocarea sacerdotului şi că ele devin astfel untdelemn sfinţit - şi mai ales Sfântul şi Marele Mir - cu care se pecetluieşte trupuşorul pruncului, după ce - scos din apa Sfântului Botez - este absolvit de păcatul originar? Iar cu acelaşi Sfânt şi Mare Mir se însemnează - în afară de pruncul botezat - doar Sfânta Masă din Altarul Bisericilor, la slujba sfinţirii acestora. Aşadar, numai pruncii nou-născuţi - la Botez - şi bisericile - la sfinţirea lor – primesc Pecetea Darului Duhului Sfânt. Cutremurătoare Taină! Cu untdelemn sfinţit - prin invocarea Duhului Sfânt de către slujitorii bisericii, la Taina Sfântului Maslu - se miruiesc credincioşii - bolnavi şi sănătoşi deopotrivă - participanţi la această sfântă slujbă. De precizat însă că aici vorbim de untdelemn sfinţit, nu de Sfântul şi Marele Mir. Acesta se pregăteşte doar o dată pe an, în Joia Mare, de către Patriarhul Bisericii şi alţi ierarhi, după o rânduială liturgică specială.

În sfârşit, tot untdelemnul stors din seminţele florii-soarelui e cel care arde în candele, sub icoane, în casele creştinilor sau lângă raclele cu sfinte relicve de sfinţi şi de martiri ai credinţei în Hristos Domnul… Sursa este aceeaşi minunată floare. Germenele ei de viaţă este jertfit şi adus ofrandă luminoasă lui Iisus Hristos - Lumina lumii!

Părinţii slujitori ai Altarelor ne spun şi mai explicit: Candela este lumina de veghere, de priveghere pe care ar trebui să o ţinem tot timpul aprinsă în casă, ca răspuns al oricărui creştin la îndemnul Mântuitorului:«Privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului»… (Mat. 23, 13). Tocmai de aceea, bătrânii - mai ales ei! - ţin candela aprinsă, pentru ca nu cumva, ceasul sosit pe neaşteptate, ei să plece la Hristos Domnul fără lumină. Ar putea rătăci Calea spre Viaţa veşnică. În accepţiunea cultică, se ştie, Lumina reprezintă Viaţa!..

 *

Aşadar, într-o seară, am vrut să aflu dacă şi cum moare candela. Untdelemnul era pe sfârşite, n-am mai alimentat-o. Am privit-o îndelung. A pâlpâit încă incredibil de mult, dintr-un vârf de flăcăruie, plutind agonic pe luciul uleiului rămas. Da, gândeam, agonizează ca un om… Dar în timp ce omul în agonie se manifestă prin exprimări sonore ale durerii fizice, candela agonizează tăcut, doar prin interjecţii de intensitate ale luminii… Moare la vedere. Candela moare cu lumina, candela strigă luminos că moare! Ridicările din ce în ce mai rare şi mai slabe ale flăcăruii, alteori doar nişte mici explozii - poate strigăte de durere ale luminii? - întruchipează (cu toată materialitatea neînsufleţită, oare?) treptele coborâtoare ale luminii spre întuneric? Sau nu cumva sufletul luminii este cel care strigă că se stinge? Şi despre un om care a murit spunem că „s-a stins”… (deci, nu moarte - ci stingere). Ce expresie cu vibrantă forţă de sugestie, care nu vine din cărţile scrise, ci în primul rând din cartea rostită, transmisă din gură în gură, din generaţie în generaţie, a poporului… Stingere întru Înviere…!?

Privesc mereu candela: pâlpâie tot mai firav - ca şi sufletul, gândesc - cât mai are atingere cu sursa materială de Lumină (untdelemnul – floarea-soarelui) şi de Viaţă (Lumina: Soarele-Hristos!).

Sub privirile mele, cu ultimele „puteri”, din uleiul tot mai puţin, lumina mai creşte câteva clipe în intensitate, pare că strigă - ca noi, oamenii! - strigă spre Chipul din icoană… Hristos Domnul. E strigătul Luminii, îmi spun - strigătul sufletului când se desparte de trup… E glasul luminii! Lumina vorbeşte. Lumina strigă. De unde mai are putere? De unde mai are viaţă? Dar am uitat? Lumina înseamnă Viaţă! Sufletul luminează în cuvinte, în rugăciuni… se întoarce cu ele la Cuvântul Care „era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul…”

Cât mai ajunge la firicelul de aţă (trupul) un strop de ulei (sursa de viaţă), candela încă mai luminează…

Apoi, câteva clipe de jar - tot lumină! - ca soarele la asfinţit - amurgul vieţii (vedeţi, iar folclorul!) - amurgul Luminii (al luminii noastre firave, dar care totuşi e din Lumina lui Hristos, care luminează tuturor). În sfârşit, ultima suflare - ultimele scânteieri de lumină… ultima durere, ultimul sâmbure infim de lumină - cât un… grăunte de muştar!? - Credinţă? Rugăciune? Nu ştiu. Poate. Iată, Chipul din icoana sub care „moare candela” se luminează incredibil şi gestul mâinii Lui, în semn de binecuvântare, pare că prinde mişcare… O clipă doar. O fulgurare părelnică. Cu ultimele „puteri”, lumina se mai ridică o dată, chiar creşte în intensitate şi strigă - ca noi, oamenii - strigă la Chipul din icoană…! E strigătul Luminii - strigătul sufletului când se desparte de trup… glasul Luminii? Şi iată, un fum albăstrui, ca un fuior de aţă, se înalţă incredibil de sus, apoi scade, se stinge, moare… A murit? În odaie s-a făcut un întuneric nefiresc şi dens.

Mica jertfăpe care Ţi-am adus-o, Doamne, s-a consumat în lumină. O vei primi, oare? Privesc icoana Mântuitorului. Întunericul - oricât de dens - nu poate ascunde Chipul. Mă priveşte blând… Încăperea s-a umplut de tăcere. Deodată, ca o mătase sfâşiată, tăcerea se subţiază şi lumina se înfiripă iar..! Mâinile îmi tremură, hrănesc candela cu „floarea-soarelui” - cu untdelemn… Caut chibrit, dar iată, în vârful nebănuit de mic al fitilului ce părea stins, se iveşte un grăunte de jar care, în contact cu uleiul, se măreşte, renaşte, naşte Lumină!... Îngenunchez. Lumina decupează doar Chipul din icoană. Aud o muzică, un ison continuu, profund, egal. Încep să desluşesc cuvintele… Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă, că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu totul întinat. Ci ca un Îndurat, curăţeşte-l cu mila milostivirii Tale!... Lumina candelei, se spune în continuare, ne aminteşte de faptele noastre cele întunecate, de gândurile noastre viclene şi rele, vădindu-le şi mustrându-ne pentru acestea.

(Sursa: Ziarul Lumina)