Să lucrăm la mântuirea sufletelor noastre

„Şi cine va sminti pe unul din aceştia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui dacă şi-ar lega de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare. Şi de te sminteşte mâna ta, tai-o că mai bine îţi este să intri ciung în viaţă, decât, amândouă mâinile având, să te duci în gheena, în focul cel nestins. Unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge. Şi de te sminteşte piciorul tău, taie-l, că mai bine îţi este ţie să intri fără un picior în viaţă, decât având amândouă picioarele să fii azvârlit în gheena, în focul cel nestins, Unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge. Şi de te sminteşte ochiul tău, scoate-l, că mai bine îţi este ţie cu un singur ochi în împărăţia lui Dumnezeu, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului. Unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge. Căci fiecare (om) va fi sărat cu foc, după cum orice jertfă va fi sărată cu sare. Bună este sarea; dacă însă sarea îşi pierde puterea, cu ce o veţi drege? Aveţi sare întru voi şi trăiţi în pace unii cu alţii. Şi sculându-Se de acolo, a venit în hotarele Iudeii, de cealaltă parte a Iordanului, şi mulţimile s-au adunat iarăşi la El şi iarăşi le învăţa, după cum obişnuia.” (Marcu 9, 42-50; 10, 1)

Omul fiind nestatornic, din îndemnul demonilor sau din proprie iniţiativă, ajunge să săvârşeacă fapte care intră în contradicţie cu statutul de fiu al lui Dumnezeu. Mâinile, picioarele, ochii sunt lăsaţi de Tatăl Ceresc pentru mântuirea noastră. Cu mâinile putem lucra pentru dobândirea celor necesare vieţii de zi cu zi, însă le şi putem ridica în rugăciune spre cer. Picioarele ne ajută la deplasare, dar trebuie să învăţăm şi să îngenunchem în faţa Creatorului. Ochii îi folosim pentru a aduna informaţii, însă şi pentru a vedea frumuseţile raiului. Ne spune Domnul Hristos că mai bine este să fim ciungi sau şchiopi, sau orbi, decât să fim veşnic în locul unde viermele nu moare şi focul nu se stinge. Sfântul Antonie cel Mare aşa ne învaţă: „Iubeşte smerenia; ea îţi va acoperi toate păcatele tale.” 

(Pr. Dumitru Păduraru)