Aho, aho, copii şi fraţi!

Perioada dintre Crăciun şi Sfântul Ioan este cea mai densă în sărbători, astfel că, după un post de şase săptămâni, lumea are suficient timp să se veselească. Bucuria cea mai mare a celor mici, precum şi a tinerilor este de a merge acum cu uratul, cu semănatul şi cu sorcova. Tot satul petrecea, având grijă să treacă în noul an cu bine.

„Mâine anul se înnoieşte, Pluguşorul se porneşte şi începe a ura,/ Pe la case a colinda./ Iarna-i grea, omătu-i mare/ Semne bune anul are...“, spune cea mai des întâlnită urătură a românilor, cea a Pluguşorului. După colindele de Crăciun, în această perioadă se merge cu uratul, cu semănatul şi cu sorcova.

Astfel, „toată suflarea satelor, de la ţânci până la moşnegi, avea partea ei de petreceri şi bucurii. Pe vremuri se ura din seara zilei de 30 decembrie, iar cei mai mici, până în 12 ani, porneau cu pluguşorul imediat după ce soarele apunea, adeseori în cete de trei-şase copchilani. Treceau, mai întâi, pe la biserică, până spre miezul nopţii urând din casă în casă. Trebuie spus că fetiţele nu aveau voie să ure, să meargă cu uratul. Băieţii, numiţi colindători sau plugăraşi, aveau obligatoriu asupra lor un clopoţel sau o talancă, iar buhaiul, numit şi «plugul cel mare», făcea parte din apanajul flăcăilor şi al oamenilor maturi, aceştia urând, de obicei, după miezul nopţii“, a precizat Marcel Lutic, etnograf în cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei. „În unele locuri se mai întâmpla că flăcăii aveau uneori chiar un plug adevărat, cu acesta făcându-se că trag o brazdă în ogrăzile celor pe care îi urau“, a mai spus Marcel Lutic.

Urăturile din noaptea Anului Nou aveau în vedere îmbelşugarea şi prosperitatea în anul care urmează, astfel că despre oamenii la care nu ura nimeni se spunea că nu mai ajung până la anul viitor.

În ceea ce priveşte darurile tradiţionale oferite urătorilor, „cele mai întâlnite erau colacii, merele, perele, nucile, mai puţin banii, căci despre oamenii care dădeau bani la Anul Nou se credea că vor da tot anul şi nicicând nu vor mai primi înapoi!“, a remarcat Marcel Lutic. În ajunul Anului Nou, unii dintre gospodari îşi făceau „călindare“ de ceapă cu sare din care puteau afla cum urma să fie vremea în anul viitor. Se mai spunea că oamenii buni la suflet puteau să vadă în noaptea de Anul Nou cum se deschid cerurile şi puteau să îşi pună o dorinţă. De asemenea, un obicei generalizat era de a nu dormi în această noapte, pentru că altfel, s-ar fi dormit tot anul.

„Ia pocniţi din bice, mai...“

Zgomotul şi hărmălaia din preajma Anului Nou sunt cunoscute de toată lumea încă din cele mai vechi timpuri. Pe vremuri se considera că în timpul Crăciunului, la Moşii de Crăciun, coborau pe pământ sufletele strămoşilor, acestea trăgând, îndeobşte, în preajma locurilor unde au vieţuit cât au fost vii. Se spune că odată cu aceste suflete, de regulă, pline de bune intenţii, din moment ce protejau ogoarele, neamurile şi gospodăria, ar coborî pe pământ şi o sumedenie de duhuri rele.

Astfel, în ajunul Anului Nou, unele duhuri se ţineau de rele, iar oamenii din vechime îşi luau măsuri de apărare, a menţionat Marcel Lutic. „În acest sens, s-a imaginat un întreg arsenal de metode prin care oamenii să scape de aceste duhuri. Erau confecţionate măşti cât mai hidoase şi se făcea o larmă asurzitoare. Gălăgia era produsă de ţipete, urlete, împuşcături, bice, fiarele plugului, toate aceste acţiuni atingând punctul culminant spre miezul nopţii de 31 decembrie“, a spus Marcel Lutic.

După această hărmălaie se aprindea o lumină, fapt simbolic care semnifica faptul că timpul şi spaţiul s-au eliberat de duhurile malefice şi Anul Nou îşi poate „intra“ în drepturi.

Sorcova şi Semănatul

Pe vremuri, prima zi a Anului Nou, cea a Sfântului Vasile, mai era numită şi Crăciunul Mic sau Fratele Crăciunului.

Prima zi a anului era marcată prin două practici, ambele ilustrate de copii până în 12 ani sau de cei nevoiaşi. Astfel, în fiecare sat apăreau grupuri care mergeau cu Semănatul şi Sorcovitul la care puteau să participe şi fetele.

Semănatul se făcea cu seminţe de grâu, secară, orez, ovăz, dar şi cu porumb şi cânepă, aceste seminţe fiind păstrate într-o trăistuţă sau într-o mănuşă de lână.

„Fetele mari îşi pregăteau casa cu sârg spre a primi semănătorii, trecerea acestora pe la casele lor dându-le speranţe de măritiş. De altfel, toţi cei semănaţi erau bucuroşi, crezând astfel că anul care începea acum va fi mai mănos cu cât au fost mai mulţi semănători pe la casele lor“, a menţionat Marcel Lutic.

Sorcova era o rămurică sau o nuia verde de măr, păr sau trandafir. „Pe vremuri, femeile aveau grijă să pună în dimineaţa Sfântului Andrei nişte rămurele într-un vas cu apă, schimbând apa în fiecare zi. Dacă aceste rămurele înfloreau până la Anul Nou erau socotite aducătoare de noroc pentru casa respectivă. Sorcovitul începea dis-de-dimineaţă, iar copiii intrau chiar şi peste cei care nu apucaseră să se dea jos din pat, atingându-i uşor, de 40 de ori, cu sorcova: «Sorcova vesela/ Peste vară,/ Primăvară/ Să trăiţi,/ Să-nfloriţi/ Ca merii, ca perii/ În mijlocul verii…» erau versurile care se spun din moşi-strămoşi, până în ziua de azi. Pe vremuri, răsplata pentru cei care sorcoveau era deosebită de a semănătorilor, constând în fuioare, faguri de miere şi turte“, a menţionat etnograful Marcel Lutic.

Zilele dintre Crăciun şi Bobotează erau numite în tradiţia populară şi Hârţa, aceste zile fiind considerate sărbători. Toate aceste zile erau ţinute pentru ca oamenii să nu se îmbolnăvească sau să aibă parte de alte rele.

„Hârţa“ este un cuvânt foarte apropiat fonetic de „harţi“ care apare de obicei în calendarul creştin-ortodox şi semnifică dezlegarea pe care o acordă Biserica la mâncarea de dulce, miercuri şi vineri. După postul de şase săptămâni dinaintea Crăciunului, oamenii au voie în timpul acestor zile să mănânce de dulce cât poftesc, inclusiv miercurea şi vinerea, acest fapt fiind acceptat până pe 5 ianuarie, în Ajunul Bobotezei.

Sorcova

(sursa: Ziarul Lumina)