Postul ca mijloc de interrelaţionare

De la începutul creaţiei, de când omul a fost adus în existenţă de Dumnezeu, iar mai apoi a ales să se despartă de El pentru că şi-a asumat o pseudo-libertate, omul a fost invitat de Dumnezeu să postească. Și astfel, de la începutul lumii şi până astăzi, omul este subiectul unei continue, responsabile şi responsabilizate chemări de a posti. Au existat şi există situaţii când suntem prea des tributarii unei atitudini vizavi de post nu întocmai la unison cu tradiţia Bisericii.

Postirea ca mijloc de interrelaţionare vine tocmai în întâmpinarea reevaluării conceptului de post; postul nu a fost niciodată şi nădăjduim că nici nu va fi vreodată privit ca regulă în Biserică. El este mai curând o chemare, o invitaţie pe care Dumnezeu o face omului de a se despărţi o vreme de anumite lucruri, pentru ca mai apoi să fie împreună cu ele mai adevărat, mai înalt, mai curat. Cînd se vorbeşte despre despărţirea de lucruri, avem în vedere faptul că, atunci cînd postim, postim de noi, de cele ale noastre, de acţiunile noastre, de faptele şi afirmările noastre, iar acestea sunt de altfel şi motive al unei bune sau deficitare relaţionări cu ceilalţi. Tot ceea ce săvârşim, toate faptele noastre, cuvintele, atitudinile, pot fi motive sau cauze ale unei bune sau deficitare interrelaţionări. Cu alte cuvinte, interrelaţionarea eficientă este condiţionată de înfrânare.

 Și astfel am ajuns la un gând care este foarte des întâlnit în literatura Sfinţilor Părinţi şi anume faptul că nu atât ideea de post ar trebui să ne reţină atenţia, ci accentul trebuie să cadă pe înfrânare. Înfrânarea de la plăcere, de la plăcerea de a consuma, prin acest lucru tu însuţi fiind consumat de ceea ce consumi. Prin monopolul în viaţa noastră a atitudinii samavolnice de consum, general vorbind, tu devii centrul propriilor tale preocupări, devii dependent de tine şi astfel nu îl mai poţi vedea pe celălalt, nu mai poţi cunoaşte nevoile lui, nu mai poţi empatiza sănătos cu el, nu mai poţi recunoaşte în el chipul lui Dumnezeu. De aceea, raţiunea înfrânării este de a posti de noi, de dublura falsă pe care am creat-o în noi. Ne-am construit o dublură falsă de viaţă, un chip patologic, aş spune, singurul pe care îl protejăm împotriva chipului lui Dumnezeu. Postul vine să ucidă în noi tocmai chipul fals, dublura, şi să iasă la iveală chipul adevărat care sintetizează întreaga umanitate.

Relaţia mea calitativă cu Dumnezeu dă consistenţă tuturor relaţiilor

Fiecare persoană este centrul spiritual al întregii umanităţi, iar dacă eu mă fac sănătos, astfel începe să se însănătoşească întreaga fire umană. Acest lucru stă la baza relaţiilor umane; în acest fel postul devine mijloc al relaţionării sănătoase dintre oameni. Cu alte cuvinte, eu sunt centrul din care radiază relaţiile. Dar cu toate acestea, prioritatea mea nu este îmbunătăţirea relaţiilor cu oamenii, cu aproapele meu, ci eu caut spre mine, mă caut pe mine ca să mă aduc înaintea lui Dumnezeu, pentru a converti viaţa mea la viaţa lui Dumnezeu. Altfel spus, eu am nevoie de vindecare pentru a putea deveni subiect relaţional. Dacă eu sunt centrul din care radiază relaţiile, atunci tot eu sunt responsabil de modul în care îmi trăiesc relaţiile, de modul în care mă bucur de celălalt şi de măsura în care îi permit celuilalt să se bucure de mine. Nu poate fi vorba de relaţie cu ceilalţi, de o relaţionare fecundă, rodnică, curată, acolo unde Dumnezeu nu este prezent.

Raportarea relaţiilor interumane la relaţia Sfintei Treimi, dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, este criteriul prin excelenţă de a evalua eficienţa comuniunii. Mai concis, trebuie întâi să mă apropii eu de Dumnezeu pentru a mă apropia de oameni. Este necesar să ne punem în ordine verticala pentru a funcţiona decent, curat, eficient pe orizontală, adică în relaţiile cu oamenii. Iar pentru asta, calea cea mai bună a comuniunii, a interrelaţionării este să poţi să trăieşti calitativ singurătatea. Este vorba despre o cununie a sufletului cu Dumnezeu.  Adică să iţi asumi interiorizarea, să-ţi dai întâlnire în interiorul tău cu Dumnezeu, să asculţi voia Lui, să renunţi la tine şi la ceea ce poate fi stavilă între tine şi El, să răgăseşti armonia duhovnicească şi cu aceasta să ieşi în întâmpinarea celorlalţi pentru a-L imita pe Cel pe care L-ai întâlnit, adică pe Dumnezeu. Cu alte cuvinte, relaţia mea calitativă cu Dumnezeu dă consistenţă tuturor relaţiilor.

Desigur că în renunţarea sau în postirea a ceea ce am numit adineauri „postirea de noi” este inclusă şi postirea de alimente, care este de fapt şi prima treaptă a postului. Dar pentru a nu confunda postul cu dieta, cu detoxifierea, cu diferite reţete, e important să amintim că dacă postul alimentar nu conduce neapărat la curăţia inimii, atunci am rămas la varianta de post pe care o propune Vechiul Testament, adică o inventariere de lucruri interzise. Nimic nu este interzis, nimic nu este rău în sine, niciun aliment, ceea ce ne interesează pe noi în anumite situaţii este dependenţa de ceea ce consumăm, care întotdeauna este ascunsă în spatele alimentelor. De ce practic Biserica propune o serie de alimente pe care ar fi indicat să le consumăm în anumite perioade ale anului, iar de altele recomandă să ne despărţim pentru o vreme? Tocmai pentru că foarte multe alimente care sunt greu digerabile consumă din energia omului, energie pe care acesta este chemat să o investească în relaţia cu ceilalţi. Cu alte cuvinte, nu alimentele sunt problema, ci atitudinea faţă de ele şi faţă de efectul pe care îl poate avea în noi exerciţiul renunţării pentru o vreme la ele, ca mai apoi să le preţuim şi să le apreciem corect.

De altfel, în toată această chestiune despre renunţare şi înfrânare este vorba. Mircea Eliade spunea la un moment dat că doar prin cumplite renunţări poate fi construită o personalitate frumoasă. Cred că pentru a deveni o persoană de interes, un magnet pentru ceilalţi, trebuie să treci printr-o şlefuire a voinţei, prin renunţări la anumite lucruri, obiceiuri, pentru a putea deveni un om frumos, apreciat, un om calitativ. Iar aceste renunţări nu sunt decât acordarea voinţei tale la voinţa lui Dumnezeu.

Mântuitorul Iisus Hristos spune: „Întru aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei, dacă vă iubiţi unul pe altul (In. 13, 35)”. Dar pentru a iubi trebuie să devenim sursă de relaţie a celuilalt, iar pentru ca acest lucru să se întâmple trebuie să jertfim din ale noastre, să renunţăm la cele ale noastre, să fim jertfă şi jertfitor, căci atât posteşti, cât iubeşti!

(Marius Elisei, sursa: Doxologia.ro)