După ani grei de detenţie în cele mai temute închisori ale României comuniste, nu poartă nimănui pică

Pentru creştinii ortodocşi, care păstrează calendarul iulian, marţi (8 noiembrie) a fost o mare sărbătoare: Sfântul Dumitru, martir din veacul al III-lea, izvorâtor de mir, botezat în taină de părinţii săi, de frica prigoanelor crunte ce se practicau, în acea vreme, asupra creştinilor. A trăit în cetatea Tesalonic (Grecia), pe vremea împăraţilor Diocletian şi Maximian Galeri. Nu mi-am propus să scriu despre acest Mare Mucenic, chiar dacă i-am vizitat de două ori mormântul din minunata biserică ce-i poartă numele, situată în central Salonicului. Alt gând mă bântuie acum. În fiecare an, de Sfântul Dumitru, îmi apare în suflet imaginea blândă a unui înalt ierarh din judeţul nostru, despre care s-a scris foarte puţin, pentru că, cu siguranţă, puţini sunt cei care îi cunosc cât de cât biografia. Un om deosebit, stăpânit de multă diplomaţie şi de un calm ardelenesc aparte, moştenit de la străbunii săi. Un om calculat, plin de smerenie şi multe pilde, unele dintre ele fiind reţinute din cărţile sfinte ce le-a studiat.

Prea Sfinţitul episcop Demosten, de la Mănăstirea Brădăţel, comuna Horodniceni. Am stat de vorbă, împreună, ore în şir. Am citit cu atenţie cele aşternute pe hârtie, cu mult har scriitoricesc, despre sfinţia sa, de către prof. Constantin Târziu, fost, pentru o scurtă perioadă de timp, primar al comunei Horodniceni. Totul pare firesc până în momentul când afli un amănunt cutremurător: Prea Sfinţitul episcop Demosten a trecut printr-un şir întreg de umilinţe, simţind „căldura” celor mai temute închisori ale României comuniste: Gherla, Poarta Albă, Periprava, lagărul de muncă din Insula Mare a Brăilei, Botoşani. A lucrat în coloniile Salcea, Stoieneşti, Grădina şi a rezistat cu stoicism în mizeria de nedescris din beciurile securităţii din Târgu Mureş, Cluj, Târgu Secuiesc. A suferit de frig şi de foame, a fost torturat, umilit şi hăituit ani în şir, cunoscând la Periprava (şi nu numai aici) modul îngrozitor în care era condamnată la pieire floarea intelectualităţii româneşti ce făcuse parte din partidele politice. Când îşi aminteşte de acele timpuri, parcă i se pune un văl negru pe ochi. A rezistat schingiuirilor de tot felul datorită robusteții sale şi, mai cu seamă, credinţei în Dumnezeu. În 1964 a fost eliberat din închisoare, conform decretului de amnistiere a deţinuţilor politici, după ce executase aproape şapte ani din cei 12, la cât fusese condamnat.

Cu ce aţi greşit, părinte?

Desigur, oricine află de suferinţele suportate de Prea Sfinţitul episcop Demosten se întreabă, fireşte, cu ce a greşit părintele de a fost pedepsit atât de aspru? Povestea este mai lungă, dar voi încerca să o rezum cât mai mult, oferind, mai întâi, câteva amănunte despre viaţa înaltului prelat. S-a născut în iunie 1927, fiind unul dintre cei 10 copii ai familiei Maria şi Toma Ioniţă din cartierul Voineşti ai Covasnei. În casa părintească a învăţat numai lucruri bune: să fie credincios, politicos, ascultător, să-i respecte pe cei din jur şi să trăiască în armonie. La vârsta de 23 de ani, în 1950, părinţii săi, care păstrau cu sfinţenie vechiul calendar, iulian, îl trimit spre Bucovina pentru a o însoţi pe sora sa Melania şi alte două cunoştinţe, care se hotărâseră să devină măicuţe la Mănăstirea Brădăţel, sfântul locaş fiind construit la îndemnul călugărilor Pamfil şi Chesarie Matei de la Muntele Athos, originari din Brădăţelul Sucevei.

Se desparte plângând de sora sa, dar promite să revină. După efectuarea stagiului militar într-un regiment de transmisiuni din crângul Buzăului, vine la Mănăstirea Slătioara. Fără a oferi alte amănunte, menţionez doar că în 1955 este călugărit şi primeşte de la stareţ o misiune foarte importantă. Trebuia să meargă la Bucureşti şi să-i înmâneze arhiereului Galaction Cordun hotărârea monahilor şi a monahiilor că a fost ales şeful spiritual al Bisericii ortodoxe Române de Stil Vechi din România. Tânărul călugăr nu ştia că locuinţa arhiereului Cordun, din strada Cuza Vodă nr. 2 Bucureşti, raionul Nicolae Bălcescu, era supravegheată permanent de Securitate, întrucât înaltul prelat fusese bun prieten cu fostul fruntaş socialist Titel Petrescu, iar cei care-i treceau pragul casei, în concepţia organelor represive ale statului de atunci, făceau parte dintr-un complot ce urmărea răsturnarea regimului comunist.

Ajuns la adresa respectivă, fără nici o motivaţie plauzibilă, a fost reţinut şi închis şase luni în arestul Securităţii din Calea Rahovei, unde a îndurat bătăi de nedescris. Chinuri şi interogatorii prelungi cu privire la unele fapte la care nu se gândise niciodată. Întrebarea obsedantă a anchetatorilor era: „Ce legătură ai cu complotiştii din lotul lui Titel Petrescu?” Ce legătură să aibă el cu un ins pe care nu-l văzuse niciodată, mai ales că politica nu-l interesa deloc? După şase luni de chin, călugărul Demosten, acuzat, iniţial, că a complotat împotriva orânduirii socialiste, a fost eliberat din lipsă de probe. Tot atunci a fost atenţionat „să nu mai aibă legături cu duşmanii noii orânduiri” pentru că va fi urmărit cu stricteţe. Cum a şi fost, de altfel.

Întors la Mănăstirea Slătioara, a fost făcut preot şi trimis în localitatea natală, unde oficia slujbele şi rânduielile bisericeşti, după calendarul iulian, într-un paraclis special amenajat. Acest lucru nu a convenit preotului aşezării, „pe nou”, care a sesizat organele de miliţie şi securitate. Cum călugărul Demosten Ioniţă era în vizorul lor, aceştia l-au ridicat tocmai când oficia o slujbă de înmormântare a unui creştin. Din acest moment a început un şir lung şi crunt de umilinţe, despre care am pomenit mai sus: şase luni în beciurile Securităţii din Târgu Mureş, urmate de o condamnare la cinci ani de închisoare, sporită, după recurs, la şapte ani, pentru „uneltire contra ordinei sociale”. Despre ceea ce a îndurat Prea Sfinţitul episcop Demosten în închisorile prin care a trecut se poate scrie o carte. Numai că, în prezent, odată cu trecerea anilor, sfinţia sa nu vrea să-şi mai aducă aminte de acele timpuri îngrozitoare, pentru că, vorba sfinţiei sale, „a fost prea chinuitor, prea umilitor, iar suferinţa mea nu o poate înţelege multă lume. Numai bunul Dumnezeu, căruia îi mulţumesc din inimă, m-a ţinut în viaţă”.

Reabilitare, respect şi recunoştinţă…

După mulţi ani de chin, vajnicul covăsnean a revenit la Brădăţel, unde, în ciuda piedicilor ce i se puneau, a început opera de reconstrucţie a mănăstirii. Spun martorii oculari că, în acea perioadă grea, măicuţele de aici cărau materialele de construcţie cu sacul, noaptea, temându-se de autorităţi şi de represiunile ce le-ar fi putut suferi. Din fericire, printre acele autorităţi au fost şi oameni buni, care au închis ochii şi s-au prefăcut că nu văd investiţia ce se ridică în acea depresiune superbă din satul Brădăţel. Aşa s-a reuşit ca, în 1969, să fie terminată şi sfinţită Biserica cu hramul „Izvorul Tămăduirii”, moment de mare bucurie pentru numeroşi credincioşi prezenţi la ceremonie.

Cu gândul la Prea Sfinţitul Demosten şi impresionantul său drum prin viaţă, am citit, recent, deşi mai făcusem cândva acest lucru, sentinţa penală nr. 289, hotărâtă în şedinţa publică din data de 21 martie 1977 a Judecătoriei Suceava. Preşedinte de instanţă era regretatul judecător Dinu Ilieş, iar judecător (pe atunci foarte tânăr), Teodor Valter. În numele legii, completul a decis „reabilitarea judecătorească a petentului Ioniţă Dumitru (…), cu privire la pedeapsa de 7 ani pentru infracţiunea de uneltire contra ordinei sociale”. Altfel spus, contra orânduirii socialiste. După ce făcuse „turul” închisorilor din România, s-a reabilitat. Rănile însă au rămas deschise. Şi dor. Încă mai dor. Prin rugă zilnică, însă, se pare că a învins răul, ceea ce-i bucură sufletul. Cine ajunge astăzi la Mănăstirea Brădăţel din comuna Horodniceni va rămâne impresionat de ceea ce va întâlni aici: un complex monahal de o rară frumuseţe, în cadrul căruia a fost înălţată o bijuterie de biserică, sfinţită în vara acestui an.

Profesorul Constantin Târziu spunea că „la Mănăstirea Brădăţel totdeauna este o zi festivă datorită credinţei, râvnei, ascultării, înţelegerii şi dăruirii întru Dumnezeu a acestei comunităţi de monahii care se roagă pentru poporul român, pentru strămoşii noştri, pentru biruinţa dreptăţii.” Dacă, ajungând în acest loc minunat, o întâlneşti şi pe maica stareţă Ierusalima, fiică a Horodnicenilor, care a acces la această funcţie prin credinţă, smerenie, muncă şi ascultare, vei înţelege de ce celor drepţi li se cuvine laudă şi te vei ruga la Dumnezeu cu mai multă fervoare decât ai făcut-o cu alte ocazii.

În amurgul vieţii…

Este o plăcere să stai la taifas cu Prea Sfinţitul episcop Demosten. Vocea sa molcomă, de ardelean, te captează şi îţi trezeşte curiozitatea de a afla cât mai multe amănunte despre viaţa sfinţiei sale. Curios, dar în ciuda suferinţelor îndurate, dânsul nu poartă pică nimănui. Se resemnează cu gândul că „suferinţa nu o poţi împrumuta nimănui”, iar Dumnezeu este singurul care poate să ne judece”. După Revoluţia din 1989 (dacă poate fi numită revoluţie?!), ca fost deţinut politic ar fi putut să primească o pensie. A refuzat, din capul locului, acest lucru. Nici nu vrea să audă de aşa ceva pe motiv că „chinurile îndurate nu pot fi răscumpărate cu nimic.” Mai mult ca atât, după trecerea la cele veşnice a ÎPS Silvestru Onofrei, înalţii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România i-au propus să preia funcţia de mitropolit, dar a refuzat. Motivul, simplu: „La cârma bisericii noastre trebuie să se aşeze unul mai tânăr ca mine, în putere, pentru că este vorba de o răspundere uriaşă”.

Ajuns în amurgul vieţii, Prea Sfinţitul episcop Demosten îşi mângâie sufletul cu multe împliniri, bucurându-se, astfel, de preţuirea, stima şi respectul unor generaţii întregi de creştini. Una dintre satisfacţiile mari este aceea că, la Covasna, aproape de paraclisul în care slujea când a fost arestat, cu sprijinul credincioşilor, a înălţat o biserică de toată frumuseţea, cu hramul „Duminica Tuturor Sfinţilor”. A reuşit, totodată, să se întâlnească, în decursul anilor, cu credincioşi creştini-ortodocşi la New York, la Ierusalim, Kiev, Chişinău. A vizitat multe mănăstiri din Grecia, Austria, Rusia, Bulgaria, Israel sau din alte ţări prin care a trecut, absolvind cu brio şcoala vieţii.

Pentru că marţi, 8 noiembrie, după calendarul iulian, s-a serbat Sfântul Dumitru, nu pot să închei această prezentare decât cu o urare din suflet, adresată unui înalt ierarh, care a suferit în închisorile comuniste: „La mulţi ani, cu sănătate, prea Sfinţite Dumitru Demosten!”

Mircea SFICHI