Iisus nu face din minune un spectacol

Cât timp Mântuitorul a întârziat pe cale şi S-a ocupat de această femeie credincioasă, care a suferit mult, fiica lui Iair a murit. Şi atunci s-a trimis veste ca Hristos să nu Se mai ostenească, pentru că fiica lui Iair a murit. Vestea tragică l-a copleşit de durere pe tatăl fetei. Dar Mântuitorul i-a spus: ,,Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi”. Observăm cum Mântuitorul mângâie, iarăşi, o persoană şi mai încercată – pe tatăl a cărui fiică a murit. În casa în care se afla copila moartă, Iisus a observat cum mulţimea avea diferite atitudini; nu toată lumea credea în El, iar unii, poate, chiar se îndoiau de puterea Lui. De aceea a îngăduit să rămână în casa unde era fiica moartă doar trei ucenici ai Săi: Petru, Iacob şi Ioan, tatăl şi mama copilei.

Martori oculari ai săvârşirii minunii au fost deci numai oamenii credincioşi şi îndureraţi, nu cei curioşi şi guralivi. De ce? Pentru că Iisus nu face din minune un spectacol, întrucât minunea săvârşită de El este semn smerit al iubirii Lui dumnezeieşti.

Observăm, aşadar, legătura dintre smerenia lui Iair, smerenia femeii bolnave şi smerenia Mântuitorului. Acest Iair, părinte copleşit de durere, este, ca şi femeia vindecată, un exemplu pentru toţi oamenii, întrucât are credinţă puternică, dragoste autentică, dar mai ales smerenie, virtute aleasă, admirabil descrisă prin următoarele cuvinte: ,,Omul smerit este sfios, nu iese din firea lui, nu strigă, nu cere, este fără pretenţii şi fără ambiţie, blând, paşnic, răbdător, sincer, îngăduitor, curat şi drept. Omul smerit nu este încrezut, nu se laudă singur, nu caută nici lauda altora. Se mulţumeşte cu puţin, nu cere şi nu primeşte ceea ce nu i se cuvine, stă la urma tuturor. Şi chiar nedreptăţit sau păgubit, îndură fără a se plânge şi răzvrăti. Pentru cele ce nu cere, de care se lipseşte sau de care este socotit lipsit, el adună în sufletul său comoară de bune gânduri şi simţăminte şi, pe cât se pare de neîndemânatic sau sărac în însuşirile care arată pe oameni făloşi, isteţi şi îndrăzneţi, lăudaţi de alţii sau temuţi, pe atât posedă în sine nebănuite însuşiri frumoase şi plăcute de om duhovnicesc” (Teodor M. Popescu, Meditaţii teologice, p. 199). (Sursa: Ziarul Lumina)