Vă rog, să-mi fiţi mie următori, precum şi eu lui Hristos” (I Cor. 4, 16), le scrie Sfântul Pavel creştinilor din Corint. Apostolul nu se sfia să se ofere pe sine model pentru ceilalţi atunci când propovăduia. Şi făcea aceasta cu convingerea că Evanghelia se adresează în primul rând celor care o răspândesc. Nu este monedă de schimb, să poată fi schimbată pentru diferite nevoi; nu este un produs de vânzare, bun doar pentru ceilalţi, nu este un produs social, menit să facă aici o lume mai bine (chiar dacă morfologia lumii actuale se datorează în bună măsură creştinismului). Părinţii deşertului egiptean merg un pas mai departe. Avva Isaac, preotul de la Chilii, povestea: „Când eram tânăr, locuiam cu avva Kronios, care nu mi-a spus niciodată să fac vreo treabă, deşi era bătrân şi tremura din încheieturi. Ba dimpotrivă, el însuşi se ridica şi îmi aducea vasul [cu apă] mie şi celorlalţi. După aceea am locuit cu avva Teodor de la Ferme şi nici el nu-mi spunea să fac treabă, ci pregătea singur masa şi zicea: «Frate, dacă vrei, vino şi mănâncă». Eu îi ziceam «Avva, am venit la tine ca să trag folos. De ce nu-mi spui ce să fac?» Bătrânul tăcea. Atunci m-am dus şi le-am spus bătrânilor, iar ei au venit şi l-au întrebat: «Avva, fratele a venit la sfinţia ta ca să tragă folos, de ce nu-i spui ce să facă?» Bătrânul le răspunde: «Dar ce sunt eu, chinoviarh, ca să-i poruncesc? Până acum nu i-am zis nimic, dar dacă vrea, să facă şi el ce vede că fac eu»”. Concluzia avvei Isaac, preotul de la Chilii, este în aceeaşi notă: „De atunci i-o luam mereu înainte şi făceam tot ce voia să facă el. El făcea totul în tăcere şi m-a învăţat şi pe mine să fac lucrurile în tăcere”.
Pentru Părinţii deşertului, fidelitatea faţă de principiile evanghelice şi modelul Domnului Hristos este esenţială. Este deasupra eficienţei şi a productivităţii, pentru că miza este chiar sufletul omului, mai de preţ decât lumea („Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?”, Mt. 8, 36). Iar cuvântul Mântuitorului este limpede: „care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru, şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă” (Mt. 20, 26-27). Această afirmaţie se constituie în principiul care reglementează relaţiile dintre oameni. Creştinismul a fost mereu ierarhic, dar guvernat de principiul piramidei inverse. Fiecare se poate impune celorlalţi doar prin sacrificiu, prin puterea de jertfă şi de slujire.
Asceţii nu cer ucenicilor să facă ceva anume, nu le impun un set de reguli, ci le arată constant, prin ceea ce fac, cum ar trebui să trăiască. Este ceea ce am putea numi pedagogia prin imersiune. Novicii sunt invitaţi prin exemplul bătrânilor să trăiască viaţa îngerească pe care aceştia o duc. Iar calitatea, onestitatea şi disponibilitatea fraţilor se vede tocmai din felul în care reacţionează la pedagogia discretă, neinvazivă, a celor îmbunătăţiţi, pentru că nimic din ceea ce nu este asumat liber nu are valoare duhovnicească. (Paul Siladi, sursa: Ziarul Lumina)