Cea mai importantă poruncă a Mântuitorului este porunca iubirii vrăjmaşilor

Vechiul Testament se spunea: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău” (Matei 5, 43), întrucât, pe atunci, oamenii se călăuzeau după principiul: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” (Ieşirea 21, 24), cuvinte ce includeau în sine ideea de răzbunare. Dacă cineva provoca o pagubă materială cuiva, acesta din urmă era îndreptăţit, potrivit legii, să-i răspundă întocmai. Singura Persoană din toată istoria umanităţii, Care a proclamat alte principii decât cele cunoscute în lumea veche, cu privire la atitudinea omului faţă de vrăjmaşi, a fost Mântuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul.

Era de aşteptat ca reprezentanţii lumii iudaice şi greco-romane din vremea Sa, tributari unei gândiri bazate pe principii strict omeneşti, să nu-I poată pricepe mesajul poruncii referitoare la iubirea vrăjmaşilor. „Cum să-l iubesc pe vrăjmaşul meu?”, se întrebau cei de atunci, ca şi noi, cei de astăzi. Dacă vecinul ţi-a făcut un rău şi, în mod vădit, se comportă cu dispreţ faţă de tine, se cuvine să te întrebi: Oare, este corect să-l iubesc pe cel ce mi-a făcut atâta rău? Oare, Mântuitorul a ştiut ce ne cere? Oare, este posibil de împlinit ceea ce doreşte Hristos Domnul, de la noi, cei ce ne-am botezat în numele Lui? Fără îndoială că toate învăţăturile predate de Mântuitorul Sfinţilor Săi ucenici şi Apostoli, pentru a fi transmise oamenilor, sunt adevărate şi posibile de împlinit, deoarece au fost rostite de Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Din nefericire, noi – pentru că nu mai trăim în firescul originar, adică al omului bun creat de Dumnezeu, „la început” – ne-am obişnuit să ne îndreptăţim pe noi înşine, ori de câte ori ripostăm cu rău, la fapta rea îndreptată împotriva noastră de unii semeni ai noştri, susţinând că nu este normal să ne iubim vrăjmaşii.

Să nu uităm că toţi oamenii au un vrăjmaş comun, şi anume pe diavol, „şarpele cel de demult”, care, din invidie faţă de posibilitatea omului de a se mântui, a indus-o în eroare pe Eva, determinând-o să încalce porunca ascultării de Dumnezeu. Ulterior, aceasta l-a convins şi pe Adam să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului, iar când Dumnezeu le-a cerut socoteală – în ideea de a-i face să-şi recunoască greşeala şi să-şi ceară iertare, pentru a fi reabilitaţi – cei doi, dând dovadă de laşitate, au dat vina unul pe altul, în loc să-şi asume responsabilitatea faptelor, ceea ce a atras după sine blestemarea şi izgonirea lor din Grădina Edenului.

Atunci, a început calvarul seminţiei umane, determinat de întreitul păcat adamic: lăcomie, neascultare şi mândrie, transmis la toţi cei ce-şi trag obârşia din prima pereche de oameni, Adam şi Eva, în sensul moştenirii naturii umane pervertite de păcat. Aşa se face că, de-a lungul existenţei sale, omul s-a obişnuit atât de mult cu păcatul, amestecând binele cu răul, încât a ajuns să i se pară cu totul ciudată, nedreaptă şi nefirească ideea de a-l iubi pe vrăjmaşul care i-a făcut rău; cu alte cuvinte, i se pare mult mai logic să-i răsplătească tot cu rău celui ce a săvârşit răul.

Or, împotriva acestei mentalităţi, S-a exprimat Mântuitorul Hristos, în faimoasa „Predică de pe munte”, când le-a spus contemporanilor Săi: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 44-45). Aşadar, răsplata pe care Dumnezeu o dă celor ce se luptă cu patimile din ei şi cu ispitele din afară, reuşind să răspundă cu bine la rău, constă în aceea că redobândesc calitatea de fii ai lui Dumnezeu Cel Preaînalt.

(Fragment din predica Înaltpreasfinţitul Părinte Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei, rostită în data de 2 septembrie 2016, (a XIX-a Duminică după Rusalii), în cadrul slujbei de sfinţire a Bisericii „Sfântul Gheorghe” din Focşani, Doxologia.ro).