Voia Domnului

Una dintre marile întrebări cu care se confruntă fiecare creştin onest care încearcă să îşi găsească un loc în această lume este: care este voia lui Dumnezeu pentru mine şi cum să fac să mă supun ei?

Vieţile sfinţilor şi experienţa Părinţilor confirmă această căutare prin foarte multe istorisiri. Între acestea, un loc aparte îl au cele care privesc primirea Preo­ţiei, această Taină încărcată de responsabilităţi, dar şi de ispite şi dificultăţi remarcabile. Între asceţii din deşert nu au fost foarte mulţi preoţi. Dintre cei care au primit Hirotonia, mulţi au avut istorii foarte interesante, pilduitoare. Acesta este şi cazul Avvei Isaac, preotul de la Chilii. Când au venit să îl facă preot, „a fugit în Egipt, pe un câmp şi s-a ascuns într-o căpiţă de fân. Părinţii s-au dus după el să îl prindă. Ajungând la câmpul acela, s-au oprit să se odihnească, pentru că era noapte şi au dat drumul măgarului să pască. Măgarul s-a depărtat şi s-a oprit chiar în locul unde stătea ascuns bătrânul. A doua zi dimineaţă, când au vrut să aducă măgarul, l-au găsit şi pe Avva Isaac şi s-au minunat. Au dat să îl lege, dar el nu i-a lăsat, zicându-le: «Nu mai fug, căci este voia lui Dumnezeu; oriunde aş fugi, dau peste ea»”.

Într-o povestire ca aceasta avem de toate, de la umor la înţelepciune, plaja este acoperită. Părinţii pustiei au un umor specific, surâsul este la el acasă în multe dintre apoftegme. Pe de altă parte, Dumnezeu Însuşi are umor, după cum reiese din felul în care sunt conduse multe situaţii. Avva Isaac fuge, din râvnă pentru Dumnezeu şi din smerenie, de preoţie, dar ascunzătoarea lui este descoperită de un măgar, iar de aici Avva înţelege că nu se poate fugi de voia lui Dumnezeu. Că Domnul îţi întinde „capcane” în care să te prindă, că El lucrează mereu pentru mântuirea noastră, mai mult chiar decât o facem noi.

Voia Domnului pentru fiecare dintre noi este binele cel mai presus de orice aşteptări. Dar, ca să ajungem la binele acela, trebuie să sacrificăm în primul rând aşteptările şi proiecţiile noastre; să renunţăm la voinţa proprie, pentru a putea primi ceea ce Domnul voieşte a ne trimite. Dumnezeu este mai aproape de noi înşine decât ne suntem noi. Este nevoie să ne coborâm în adâncul nostru, să depăşim zona senzaţiilor superficiale, a zgomotului dorinţelor şi al patimilor, pentru a putea să Îl întâlnim pe Dumnezeu. Iar mai apoi este necesară disponibilitatea, să fim mereu gata, împotriva noastră, să urmăm lui Dumnezeu. Chiar atunci când Domnul găseşte căi surprinzătoare, dintre cele mai diverse, prin care să ne atragă atenţia asupra căii pe care suntem chemaţi să o urmăm.

(sursa: Ziarul Lumina)