Umbrele vieții și luminile Revelației

Oricine va căuta uimitoarele taine ale vieții va întâlni, cu siguranță, și numeroasele date alarmante despre starea lumii, situațiile dramatice ce afectează multe regiuni de pe glob, faptele regretabile și numeroasele nedreptăți cotidiene. Mai presus de toate aceste provocări curente, pe care le întâlnim la tot pasul, suferința și moartea întunecă, asemenea unor umbre de neșters, chipul lumii și al vieții, acoperind parcă, în întregime, tainele și frumusețile lor adânci. De aceea, suferința și moartea omului, ca dușmani de neînvins, și perisabilitatea întregului univers măcinat de entropie ar putea forța abaterea reflecției de la formidabilele daruri ale vieții și înțelegerii la tragica viață a omului, plină de amărăciune.
Ar fi întocmai așa, dacă existența s-ar mărgini la cele sensibile. Însă lucrurile stau altfel. O taină mai adâncă, mai copleșitoare decât cele pomenite până acum pătrunde întreaga existență, copleșind cu lumină toate umbrele suferinței și ale morții. Un univers inteligibil, teritoriul credinței, înfășoară universul sensibil - teritoriul științei - entropic și stăpânit de moarte, dezvăluind - prin Revelație de data aceasta, temeiurile, înțelesurile adânci și finalitatea celor ce se pot sesiza prin cercetarea obișnuită în planul sensibil al vieții. 
În Lumina Întrupării Fiului lui Dumnezeu, înțelegem că taina vieții nu e viața în lume. Nu e faptul că existența e mai mare decât lumea sesizată de simțuri. Descoperirea făcută prin Întruparea Logosului arată, oricărui spirit deschis să primească cele mai presus de rațiune, înțelesuri năucitoare despre condiția omului și a lumii, despre temeiurile și finalitățile lor. Privilegiul cel mai mare al vieții nu este că o putem trăi, sau că ne simțim mereu mânați să o cunoaștem, sau că am putea ajunge să atingem un fel de sapiență inepuizabilă, trăind mereu uimirea referitoare la adâncul ei și al nostru, departe de senzația că am putea epuiza acest mister. Darul cel mai mare îl reprezintă faptul că trăim într-o lume creată din iubire pentru noi, de Cineva Care ni le-a dăruit pe toate și Care la plinirea vremii S-a dăruit și pe Sine pentru noi, ca să ajungem să trăim o viață deplină în comuniune cu El. 
Uimirea, așadar, e legată de bunătatea Lui, întrucât Fiul lui Dumnezeu făcut om a murit pentru el, ca toate relele lumii și vieții să aibă sfârșit, ca el să trăiască viața veșnică într-o bucurie deplină. Aceasta este uimirea care ne lasă fără cuvânt: negrăita Lui înțelepciune și dragoste pentru noi, arătate în aceea că a ales moartea de bunăvoie, cu trupul, ca să omoare moartea noastră. Hristos surpă tirania celui rău, scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul, care ne stăpânea prin înşelăciune, „întinzând trupul biruit în Adam ca armă împotriva lui şi biruindu-l. Prin aceasta a arătat trupul, înghiţit mai înainte de moarte, înghiţind pe înghiţitoarea moarte şi stricând viaţa aceleia (a morţii) prin moarte firească. Trupul Lui S-a făcut Vicleanului otravă, ca pe toţi câţi izbutise să-i înghită câtă vreme i-a stăpânit prin moarte să-i verse afară. Iar neamului omenesc acelaşi trup îi dăruieşte viaţă, împingând ca pe o frământătură toată firea spre învierea vieţii. Căci mai ales pentru aceasta Cuvântul, fiind Dumnezeu, se face om (cu adevărat străin lucru la auzire!) şi primeşte de bunăvoie moartea trupului”1.

Învierea lui Hristos, ştiinţa făpturilor văzute şi a celor cugetate

Darul mai adânc, primit din iubirea lui Dumnezeu și brațele Fecioarei, este Fiul, a Cărui iubire nu e biruită de păcatele omului și de scăpările vieții noastre nedepline. „O, voi cei cu dreaptă socoteală! Veniţi şi vă minunaţi! Cine are o cugetare înţeleaptă şi minunată, ca să se minuneze după vrednicie de harul Făcătorului nostru? El este răsplata păcătoşilor, căci în loc de răsplătirea cea dreaptă, El îi răsplăteşte cu învierea; şi trupurile lor, care au călcat legea Lui, le îmbracă cu slava nestricăciunii. (…) Slavă Ţie pentru cele două lumi ce le-ai făcut spre creşterea şi bucuria noastră, ridicându-ne prin toate cele ce le-ai făcut spre cunoştinţa slavei Tale, de acum şi până în veci”!2

În lumina Întrupării, a Răstignirii, a Morții și Învierii Lui, înțelegem că darurile lumii și vieții sunt o introducere în viața tainică a dăruirii Sale către noi și în vederea vieții noastre veșnice. „Taina întrupării Cuvântului cuprinde în sine înţelesul tuturor ghiciturilor şi tipurilor din Scriptură şi ştiinţa tuturor făpturilor văzute şi cugetate. Căci cel ce a cunoscut taina crucii şi a mormântului a înţeles raţiunile celor mai înainte spuse; iar cel ce a cunoscut înţelesul tainic al învierii a cunoscut scopul spre care Dumnezeu a întemeiat toate de mai înainte”3.
De aceea, strădania de a înțelege fenomenele lumii sensibile pregătește deprinderea de a-i înțelege lucrările Lui. Înțelegerea lumii nu e încă deplină, câtă vreme nu includem în înțelegerea noastră înțe­lesurile descoperite de El și în El. În expresia concretă a puterii și iubirii Lui arătate în Creație și Scriptură se întrevede că putința spiritului omenesc de a cuprinde diversitatea planurilor lumii și vieții sensibile derivă din faptul că toate au fost făcute prin Dumnezeu Cuvântul și pentru El. De aceea, omul - făcut și el după Chipul Logosului, le adună în sine pe toate, așa cum a cuprins în Sine întreaga Creație Hristos-Cuvântul lui Dumnezeu făcut om. De aceea, unitatea lumii suferă încă de rănile dezbinării, până ce ne vom uni în El. Tot așa, în lumina Întrupării și a Învierii, e înțeleasă și condiția de imposibilitate pe care o încercăm mereu, în strădania de epuizare a misterului vieții. Ne scapă înțelesul ultim al vieții - deși o trăim fiecare dintre noi pe a sa, ceas de ceas -, pentru că viața noastră, netrăită în stare de jertfă pentru semeni și nedeplin unită cu Cel Ce este Viața lumii, încă nu e viață.

Note:
1 Sf. Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Tatăl nostru, în Filocalia, 
vol. II, Editura Humanitas, 1999, p. 253.
2 Sf. Isaac Sirul, Cuvânt despre nevoință, cuv. 60, în Filocalia, 
vol. X, Ed. Humanitas, 2008, 
pp. 282-293.
3 Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice, suta întâi, cap. 66, în 
Filocalia, Ed. Humanitas, 1999, vol. II, p. 150.