Împlinirea spirituală versus bunăstarea materială

„Zis-a Domnul: Luminătorul trupului este ochiul; dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult! Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona. De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; oare nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât haina? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Pentru că după toate acestea se străduiesc păgânii; doar ştie Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă.”(Matei 6, 22-33)

Omul contemporan, trăind într-o societate de consum, care vrea să îi provoace mintea și să îi acapareze sufletul cu cele vizibile, caută și dorește, cu întreaga sa ființă, să se bucure aici și acum de tot ceea ce viața îi poate oferi. Vrea să se bucure de darurile lumii prezente, dar, de cele mai multe ori, se cantonează și se blochează la învelișul sau carapacea groasă a celor materiale și, din această cauză, nu are nici puterea și nici dexteritatea de a le descoperi adevăratul lor sens, acela de a fi trepte spre infinit mai bogata și inepuizabila lume spirituală. Caută să se înfrupte și să guste, în viața prezentă, din plăcerea pe care realitățile, lucrurile și obiectele prezente i le oferă, trăind, adeseori, într-o necunoaștere autentică de sine, într-o ignorare a sufletului său, cu dorurile și bucuriile sale superioare. Vrea să guste din plăcerile lumii ce cade sub simțurile sale, să trăiască și să experieze prin toți porii ființei sale bucuriile efemere, pe care acestea le pot procura, nerealizând că acestea apun, neputincioase, odată cu obiectele care le provoacă. El speră că, prin experierea a cât mai multe din „beneficiile” pe care oamenii, lucrurile și banii i le pot oferi, își va lărgi experiența și bucuria, însă, mai devreme sau mai târziu, ajunge să constate limitele și sărăcia lor, platitudinea, lipsa de sens înalt și de semnificație profundă a unui asemenea fel de existență. Ca și lumea din care fac parte, lucrurile materiale, inclusiv averile și banii, oricât de mulți ar fi ei, au un caracter strict limitat și inferior bogățiilor și comorilor spirituale, pe care Sfânta Evanghelie de astăzi ne cheamă să le descoperim și să le cultivăm. Lumea materială este finită și limitată în manifestări și posibilități și îl conduce pe om, într-un final, într-un capăt întunecos de labirint, făcându-l să conștientizeze efemeritatea și superficialitatea plăcerilor aparente, pe care ea a promis să i le ofere. Doar bogata și înalta viață duhovnicească este infinită în forme și manifestări, pentru că ea este legată pe structura spirituală a omului și aceasta, legată de Infinitul divin, reflectat în sufletul lui. 
Cel robit de lucrurile materiale, deși are, aparent, senzația că trăiește viața pe culmile și în splendorile ei, trăiește, de fapt, pe marginea prăpastiei, încearcă să-și mascheze sentimentul golului sufletesc, prin supraabundența materială; lipsa de sens și de împlinire spirituală, prin preaplinul și posesia egoistă a celor lumești. Trăiește vidul ontologic, sub masca plinătății; vacuumul existențial, sub masca deplinătății. El ajunge să dea totul, veșnicia, pe nimic sau aproape nimic, adică pe unele bunuri vremelnice, schimbătoare și pieritoare, asupra cărora nu are certitudinea că vor fi ale sale nici măcar în lumea aceasta. 
Omul descoperă, însă, bogăția lumii sale lăuntrice pe măsura detașării sale de legăturile posesive și păcătoase față de bunurile materiale, prin cultivarea comorilor de trăire și de credință. 
Cuvintele Mântuitorului din Sfânta Evanghelie de duminică ne cheamă, astfel, la o schimbare, o convertire a minții și a gândurilor noastre de la cele materiale și inferioare la cele sufletești, duhovnicești și superioare. De la cele ce se văd aici la cele ce vor fi trăite dincolo, de la cele care ne hrănesc și ne adapă aici la cele după care sufletul flămânzește și însetează veșnic. Ne cheamă să inversăm perspectiva din care ne trăim „proiectul de viață”, nu exclusiv în limita celor materiale, lumești și trecătoare, ci preponderent în orizontul celor spirituale și veșnice.
Dacă tentația omului firesc este de a se înfrupta din cât mai multe din bunurile materiale, puse la dispoziție de lumea prezentă, și de a trăi cât mai multe senzații de plăcere, prin intermediul acestora, cuvintele acestei Sfinte Evanghelii ne propun o schimbare de paradigmă, o inversare în ierarhia noastră lăuntrică. Omul contemporan caută să-și trăiască viața integral și deplin, prin lărgirea experiențelorsale legate de lucruri și de căile prin care le poate cunoaște și folosi prin simțuri. Vrea să-și trăiască viața aceasta, ignorând, astfel, viața viitoare și judecata ce o va preceda. Vrea să se bucure aici de tot și de toate, nefiind nici măcar deplin convins că mai există și un „dincolo” după moarte. Și modul în care înțelege el să trăiască această viață trecătoare, prin consumarea celor materiale, în mod păcătos și pătimaș, îl face, în fond, să piardă nu doar fericirea veșnică, ci să își risipească și să își piardă și viața prezentă. Sperând că va trăi deplin viața aceasta, cel robit bunurilor lumești pierde atât viața viitoare, dar și pe cea prezentă, prin caracterul păcătos al experiențelor sale. Pentru un astfel de om, care își conjugă viața doar cu verbul „a fi”, și nici măcar la toate persoanele, ci doar la persoana I-a singular, „eu” și „mie”, lucrurile au suflet, iar persoanele sunt reduse la caracterul de obiecte. Pentru cel legat până la robie de cele materiale, semenul său nu este un „cineva” care încearcă să intre în dialog de iubire și dăruire, inclusiv prin intermediul lumii materiale, ci este un „ceva”, un bun posedat, un obiect care are, pentru el, impor­tanță doar în măsura în care îi poate satisface și împlini dorin­țele sale legate de posesie și posedare. El nu are capacitatea de a întrezări, în spatele lumii materiale, Rațiunea Care a creat-o și Care îi poartă de grijă ei și lui, rațiunile și sensurile ei profund spirituale și, din această cauză, în loc să-i fie o scară spre rai, ea îi este un drum anevoios spre iad. Cel „materialnic” nu poate simți și trăi glasul lăuntric al sufletului celuilalt, un suflet cu bucurii și necazuri, care așteaptă alinare și ridicare, ci se restrânge la învelișul care acoperă bogatul suflet, la carapacea lui materială, trupul. Pentru un astfel de om, totul este un cuantum, totul se măsoară, se cântărește, dar nu se cunoaște și nu se trăiește. (pr. prof. univ. dr. Ioan C. Teşu, sursa: Ziarul Lumina)