Adevărata căsătorie nu este o viață de desfătare

Biserica Răsăritului a osândit pe deplin şi cu multă emfază oricare subestimare şi desconsiderare a căsătoriei, pe care a tratat-o cu multă sfinţenie şi i-a definitivat locul, spre a nu fi considerată mai puţin sfântă pentru cei care se apropie de sfântul jertfelnic, spre deosebire de Biserica Catolică, aceasta împropriindu-şi teoria augustiniană despre căsătorie, o concepţie desconsideratoare, care acceptă păcătoşenia căsătoriei de dragul naşterii de copii.

Biserica, însă, a cinstit căsătoria reală şi a accentuat faptul că adevărata căsătorie nu este o viaţă de desfătare şi de bunăstare, căci nu are omul ce trăieşte în lume vreo micşorare în comparaţie cu monahul prin faptul că trăieşte alături de femeie. Doar în acest punct i s-a făcut o excepţie, dar este dator să le facă pe toate celelalte precum şi monahul.

„Să nu primim acestea doar în mod simplu, iubiţilor, ci ca oameni învăţaţi, și să ne interesăm mult despre bunăcuviinţa noastră faţă de Dumnezeu şi nici grija casei, nici îngrijirea de soţie, nici grija de copii şi nimic altceva să nu punem înainte, crezând că este destul pentru a răspunde, că ar fi de ajuns pentru a ne apăra trăind într-un fel indiferent şi neîngrijit, şi să nu spunem acele cuvinte fără de folos, zicând: sunt din lume, am femeie şi copii.

Cei mai mulţi obişnuiesc să spună acestea când le propunem ostenelile virtuţii şi interesul spre studierea Sfintei Scripturi. Nu este specialitatea mea, ar zice cineva, oare aş putea să predic eu lumii, oare sunt eu monah? Ce zici, omule? Numai acelora li se cere să fie cu bunăcuviință față de Dumnezeu? Dumnezeu îi doreşte pe toţi oamenii mântuiţi, şi toţi să primească cunoaşterea adevărului, ca nimeni să nu fie indiferent la virtute.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

(Pr. Filotei Faros, Pr. Stavros Kofinas, Căsnicia: dificultăți și soluții, traducere din limba greacă de Pr. Șerban Tica, Editura Sophia, București, 2012, pp. 74-75)