Grija principală pentru fiecare dintre noi - propriile păcate

Ne apropiem de începutul Postului Mare şi astăzi Biserica ne aşază în faţă doi oameni care s-au dus la templu, ca să se roage. Vedem, aşadar, că omul este chemat să meargă la Sfânta Biserică cât mai des cu putinţă, pentru a participa la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, pentru a se împărtăşi cu Sfintele Taine, pentru a asculta Cuvântul Domnului. Fiecare s-a rugat lui Dumnezeu în felul său: unul i-a mulţumit lui Dumnezeu că nu este păcătos precum păcătoşii lumii şi precum vameşul, iar celălalt, plecându-şi ochii în pămâmt, şezânt în partea din spate a templului, se roagă lui Dumnezeu să-i ierte păcatele lui.

Învăţătura Bisericii legată de sfânta rugăciune este aceea că omul este chemat în primul şi-n primul rând să-I ceară lui Dumnezeu iertare pentru propriile păcate. Căci nu este om care să vieţuiască pe acest pământ şi să nu greşească, să nu păcătuiască. Iar primul gând al omului este acela de a-şi cere iertare pentru păcatele sale. Un sfânt al Bisericii, Sfântul Andrei, Episcop de Creta, spune că „omul trebuie în viaţă să facă două lucruri: să-I ceară lui Dumnezeu iertare pentru păcatele lui şi să nu ia seama la păcatele săvârşite de alţi oameni”. Starea sufletească a omului în timpul rugăciunii şi de-a lungul întregii zile trebuie să fie o stare de smerenie, de pocăinţă, de umilinţă, de recunoaştere a păcatelor proprii, şi nu stare de mândrie: „că eu am făcut”, „că eu am postit”, „că eu am mers la biserică”, „eu am dat milostenie”, „eu nu sunt precum păcătoşii acestei lumi”. Acelaşi părinte, Sfântul Andrei, spune că „smerenia distruge toate păcatele, iar mândria distruge toate virtuţile”.

(Fragment din cadrul predicii Înaltpreasfințitului Mitropolit Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, la Duminica a XXXIII-a după Rusalii, a Vameşului şi a Fariseului)