Sfinţii Trei Ierarhi: „Suntem ca şi unu înaintea lui Dumnezeu“

30 ianuarie este ziua închinată celor mai importanţi episcopi şi dascăli ai învăţăturii ortodoxe din secolul al IV-lea creştin: Sfinţii Trei Ierarhi. Adică Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Grigorie de Nazianz. Fiecare este unic, dar toţi fac parte dintr-un întreg, Biserica lui Hristos. Cu toate că fiecare dintre cei trei Sfinţi Ierarhi are o zi specială de prăznuire, în secolul al XI-lea s-a hotărât ca cei trei să fie serbaţi împreună pentru a nu se acorda vreunuia întâietate faţă de ceilalţi doi. O incursiune prin viaţa şi istoria sărbătorii celor trei Sfinţi Ierarhi, cu diac. prof. dr. Ioan Caraza şi cu pr. lect. dr. Lucian Farcaşiu.

-Părinte Profesor, cinstirea Sfinţilor Trei Ierarhi în ziua de 30 ianuarie ştim că datează din anul 1081, din vremea împăratului bizantin Alexie Comneanul, atunci când în Bizanţ s-a iscat o ceartă între credincioşi deoarece nu reuşeau să se hotărască pe cine să aleagă dintre cei trei. De unde au pornit aceste discuţii?

-În acea vreme, la nici 30 de ani de la Schisma din 1054, Biserica Ortodoxă avea nevoie de călăuze, şi nu de un primat, ca în Apus. Atunci Biserica şi-a pus întrebarea: „Ce ne reprezintă pe noi?“. Aşa s-a iscat disputa „care este cel mai mare dintre cei trei sfinţi ierarhi“. Apoi, momentul 1081 înseamnă de fapt încheierea unei perioade de distanţare treptată faţă de Răsărit. Separarea a început după anul 313, atunci când s-a dat libertate creştinismului, oprindu-se persecuţiile. După mutarea centrului imperial de la Roma la Bizanţ de către Împăratul Constatntin cel Mare a urmat o tendinţă a papilor de a considera Roma capitala întregului imperiu, şi de aici a creştinismului. Aşa s-a ajuns la tendinţa spre primat pentru episcopul Romei. Noi ştim că atunci când Împăratul Constantin cel Mare ar fi dat aşa-zisele drepturi Romei prin Papa Silvestru (314-335), anume ca tot ce este în Roma să rămână papilor, acestea au fost interpretate greşit de Apus. Un alt moment a fost separaţia din secolul al IX-lea dintre Imperiul de Apus şi cel de Răsărit în timpul împăratului Carol cel Mare. De fapt, această separare nu a fost opera împăratului Carol cel Mare, ci a papei, şi s-a răsfrânt şi la nivel bisericesc, culminând cu Schisma de la 1054.

Răsăritul avea nevoie de călăuze şi din cauza ereziilor care l-au zguduit de nenumărate ori. Pe când Apusul nu a simţit urmările ereticilor, având un context al predicării Evangheliei împrumutat din dreptul roman. De aici şi formele aproape juridice ale organizării apusene, prin care papii nu puteau face abstracţie de primat. Pe când în Răsărit contextul de propovăduire a Evangheliei a fost filosofia antică, grecească, într-un cuvânt filosofia Logosului, dar din care cunoaşterea lui Dumnezeu se înstrăina din ce în ce mai mult faţă de Revelaţie.

Deci, Biserica în secolul al IV-lea a apărat Revelaţia faţă de filosofie. În acest sens, noi nu-i putem considera pe Sfinţii Trei Ierarhi nişte corifei ai credinţei, ci nişte apărători ai credinţei. Şi este vorba aceea «oricâţi învăţători am avea, nu avem Părinţi», şi tocmai din acest motiv Răsăritul şi-a ales Părinţi pentru ceea ce a însemnat Tradiţia răsăriteană, care s-a conturat chiar din se-colul al IV-lea faţă de avatarurile filosofiei.

-Deci Sfinţii Trei Ierarhi sunt Părinţii de care avea nevoie Biserica...

-Da. Sfinţii Trei Ierarhi, continuând pe Sfântul Atanasie, care a apărat Revelaţia făcută prin Mântuitorul Hristos, au învăţat că descoperirea Adevărului, ascultarea de Dumnezeu, nu poate fi ţinută de moarte. Aceasta este puterea credinţei. Nu s-au gândit vreodată că au să fie preţuiţi mai târziu pentru aceasta. Meritele lor sunt de a sta în credinţa apostolică, pentru că prin ei noi cunoaştem cum era profilul Bisericii Apostolice, care mai târziu s-a pierdut din cauza aspectelor confesionale, fie ale Scolasticii, fie ale Reformei protestante. Nu s-a mai cunoscut în realitatea ei viaţa Bisericii Apostolice. Dar prin Sfinţii Trei Ierarhi acest lucru nu numai că a fost mărturisit, ci şi concretizat în anumite forme de tradiţie. De exemplu, Liturghia. Liturghia înseamnă la Sfântul Vasile cel Mare valoarea unică a jertfei pentru viaţa în Hristos. Sfântul Vasile a consfinţit, în Liturghie, că odată cu intrarea Cinstitelor Daruri în altar se arată valoarea Jertfei de a ne face fii ai lui Dumnezeu prin invocarea Duhului Sfânt, prin epicleză. Deci iată că Liturghia este temelie şi cel dintâi aspect tradiţional al Bisericii de Răsărit, apoi s-au adăugat postul şi celelalte. Sfânta Liturghie este cea mai importantă lucrare a sa. Am putea spune că ea este cea care a asigurat temelia Bisericii.

„Au ferit Biserica de uscăciune“

-Fiecare dintre cei trei Sfinţi Ierarhi vin cu ceva diferit. Care este aportul fiecăruia?

-Sfinţii Trei Ierarhi se disting printr-o valoare a lor în ceea ce priveşte teologia. Sfântul Grigorie de Nazianz excelează prin teologia Sfintei Treimi ca pecete a Bisericii. Aceasta este o valoare inestimabilă pentru ceea ce înseamnă Biserica Apostolică. Sfântul Ioan Hrisostom prin ceea ce înseamnă înţelegerea Sfintelor Scripturi în spiritul Revelaţiei divine, adică atunci când este vorba mai întâi de a avea întregul care este mai mult decât suma tuturor părţilor componente. Întregul este Hristos ca Duh, este viu faţă de legea scrisă. Şi ceea ce este viu este mai important decât legea scrisă, dar nu împotriva ei, ci numai pentru că întregul ca ceea ce este viu deschide Sfintele Scripturi. Şi acest lucru l-a prezentat Sfântul Ioan Hrisostom. Mai spuneau despre el că avea puterea de a chema cu cea mai mare putere la pocăinţă, cu o tărie nedi-simulată. Şi aceasta nu era atât de uşor de primit. De aceea a creat şi reacţii împotriva lui.

Unii spuneau că Sfântul Vasile este cel mai important pentru că a unit credinţa cu viaţa practică, adică cu punerea ei în practică, trăirea ei, mai mult decât ceilalţi, fiind numit un roman printre greci. Pe când Sfântul Grigorie de Nazianz s-a remarcat prin dulceaţa cuvântului ca mierea. Spuneau că este cel mai sfios pentru că s-a retras din scaunul de arhiepiscop al Constantinopolului.

Aşa au fost numiţi şi dascăli ai lumii, şi ierarhi. Ceea ce înseamnă şi învăţători, şi Părinţi. Li se spune dascăli ai lumii, cu toate că ei nu au creat o tradiţie a mărturisirii credinţei adevărate faţă de înţelepciunea omenească, ca şi cum ar fi numai ortodoxă. Ei sunt dascăli ai lumii ecumenici, ai tuturor. Sunt şi Părinţi. Un părinte totdeauna cunoaşte nevoile fiilor. Ei s-au aprins de râvnă pentru credinţa apostolică. Smerenia lor nu o poate nimeni ignora sau micşora. De aceea, în această smerenie s-au simţit conştienţi de lipsa lor de valoare. S-au făcut slugi bune şi fidele puse peste smerenia slujirii lui Hristos. Au simţit nevoia mărturisirii credinţei şi a postului.

Sfinţii Trei Ierarhi, ocrotitori ai învăţământului teologic

În anul 1949, patriarhul Iustinian Marina a hotărât ca toate şcolile de învăţământ teologic să fie ocrotite de către Sfinţii Trei Ierarhi. Motivul? „Aceştia au asociat mereu, în viaţa lor, cele două dimensiuni: Şcoala şi Biserica. Ei au cunoscut doar aceste două drumuri. Este foarte ilustrativă prăznuirea lor ca patroni ai şcolilor de teologie în sensul în care acesta este şi scopul educaţiei teologice pe care o dobândesc cei ce se pregătesc a fi slujitori ai Bisericii. Atunci ca şi astăzi, Şcoala şi Biserica reprezentau notele dominante pentru cei trei ierarhi. Acestea două, Şcoala şi Biserica, trebuie să devină şi nota călăuzitoare pentru orice viitor slujitor al Bisericii“, explică pr. Lucian Farcaşiu.

(Sursa: Ziarul Lumina)