Pilde creştine

Mici şi neînsemnați, dar...

Într-o grădină creşteau cele mai splendide flori: trandafiri, crini, pintenaşi, floarea soarelui. Toţi care treceau pe acolo se opreau şi se minunau. Atunci florile au început să se prefacă şi să fie cu nasul pe sus. Deseori se certau care dintre ele este mai frumoasă. Şi fiecare se lăuda cu ceea ce avea: trandafirul cu frumuseţea sa, pintenaşul cu culoarea petalelor sale, crinul cu parfumul său şi floarea soarelui cu mărimea ei. În spatele gardului creşteau bănuţei. Erau aşa de mici şi neînsemnaţi, că nimeni nu le dădea atenţie. Câteodată aceste floricele erau triste, deoarece toţi trecătorii le ignorau. Într-o zi veni în grădină un copil. Voia să culeagă flori pentru mămica lui bolnavă. Şi se gândea: "Vreau să-i fac o bucurie; atunci sigur că se va însănătoşi". Deci voia să rupă un trandafir. Dar el, cu spinii săi ascuţiţi, nu-l lăsă: "Ce-ţi trece prin cap? Nu vreau să mă ofilesc într-un salon de spital. Sunt doar regina florilor!". "Nici eu nu vreau să fiu rupt!", spuse pintenaşul şi-şi oţeli tulpina. Floarea soarelui se întinse pe întreaga ei lungime şi copilul nu reuşi s-o rupă. Iar crinul scoase un parfum aşa de puternic şi ameţitor, încât băiatul, sufocat, fugi deacolo. Atunci observă la gard nişte bănuţei. Când îi întrebă: "Permiteţi să vă iau?", floricelele se aplecară bucuroase. Copilul le culese şi le duse la patul mămicii. Şi ea privi la ele şi se vindecă.

Depinde de cum privești

"Arăţi aşa de nemulţumită", spuse o găleată unei alte găleţi în timp ce mergeau spre fântână. "A! spuse cealaltă, tocmai mă gândeam cât de inutil este faptul de a fi umplută mereu din nou, dacă şi-aşa întotdeauna ne întoarcem înapoi goale". "Asta-i bună! spuse prima. Niciodată nu m-am gândit la aşa ceva. Întotdeauna mă bucur pentru gândul că, oricum am veni, goale sau pline, totuşi mereu vom pleca umplute".

A se lăsa transformat

Un fluviu voia să străbată deşertul ca să ajungă la mare. Când văzu însă nisipul imens, îl cuprinse frica şi se plânse: "Deşertul mă va usca şi arşiţa soarelui mă va distruge". Atunci auzi o voce care-i spuse: "Încredinţează-te deşertului". Dar fluviul răspunse: "Oare mai voi fi eu însumi? Nu-mi voi pierde identitatea?". Dar vocea îi răspunse: "În niciun caz nu vei putea rămâne ceea ce eşti". Fluviul se încredinţă deşertului. Norii l-au supt şi l-au purtat peste întinsul nisipului fierbinte. La capătul celălalt al deşertului s-a transformat în ploaie. Din nori a curs un fluviu mai frumos şi mai proaspăt decât înainte. Fluviul se bucură şi spuse: "Acum sunt cu adevărat eu însumi".

Florile orbului

Un orb locuia într-o căsuţă înconjurată de o grădină mare. Orice minut din timpul său liber îl petrecea în grădina sa şi o îngrijea cu multă dăruire, cu toate că nu vedea. Indiferent că era primăvară, vară sau toamnă, grădina sa era o insulă de flori. "Spuneţi-mi, vă rog, îl întrebă un trecător care admiră minunăţia florilor, de ce faceţi această muncă? Pentru că şi-aşa nu puteţi vedea nimic din aceste frumuseţi!". "O, nu! răspunse orbul. Nici pe departe". "Atunci de ce vă îngrijiţi de grădină?". Orbul zâmbi: "Pot să vă numesc cel puţin patru motive pentru care fac ceea ce fac: În primul rând, îmi place munca în grădină; în al doilea rând, pot pipăi aceste flori; în al treilea rând, pot mirosi parfumul lor. Al patrulea motiv sunteţi dumneavoastră". "Eu? Dar nici nu mă cunoaşteţi!". "Nu, dar am ştiut că odată şi odată veţi trece pe lângă grădina mea. Ştiam că vă veţi bucura de florile mele minunate şi că voi avea ocazia să discut cu dumneavoastră despre toate acestea".

(http://romanidiaspora.blogspot.com/)