Smerenia – taina veacului viitor prezent în viaţa noastră

A venit un nor, a ascuns soarele şi s-a făcut întuneric. Tot aşa, pentru un singur gând de mândrie, sufletul pierde harul, şi îl năpădeşte întunericul. Dar, tot aşa, şi numai pentru un singur gând de smerenie harul vine din nou. Am încercat aceasta pe mine însumi. […]
Dacă vezi o lumină înăuntrul sau în afara ta, nu te încrede în ea, dacă împreună cu lumina nu simţi în tine zdrobire (de inimă) pentru Dumnezeu, nici iubire pentru aproapele; însă nici nu te teme, ci smereşte-te şi lumina va pieri. Dacă vezi vreo vedenie sau un chip sau ai un vis, nu te încrede în aceasta, pentru că dacă este de la Dumnezeu, Domnul te va face să înţelegi aceasta. Dacă n-a cunoscut după gust pe Duhul Sfânt, sufletul nu poate înţelege de unde anume vine vedenia. Vrăjmaşul dă sufletului o anumită dulceaţă amestecată cu slavă deşartă şi după aceasta se recunoaşte înşelarea.
Părinţii zic că dacă o vedenie e pricinuită de vrăjmaşul, sufletul simte tulburare. Însă numai sufletul smerit şi care nu se socoteşte pe sine vrednic de vedenii simte tulburare sau frică la lucrarea vrăjmaşilor, dar omul mândru şi căzut în slava deşartă nu poate încerca nici frică, nici tulburare, fiindcă el vrea să aibă vedenii, şi se socoteşte pe sine vrednic de aceasta şi de aceea vrăjmaşul îl înşală uşor.
Lucrurile cereşti se cunosc prin Duhul Sfânt, iar cele pământeşti prin minte: dar cine vrea să cunoască pe Dumnezeu cu mintea lui din ştiinţă, acela e în înşelare pentru că Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfânt. Dacă vezi cu mintea demoni, smereşte-te şi sileşte-te să nu-i vezi şi mergi degrabă la duhovnicul sau „bătrânul” (stareţul) căruia ai fost încredinţat. Spune totul duhovnicului şi atunci Domnul te va milui şi vei scăpa de înşelare. Dar dacă crezi că ştii mai multe în privinţa vieţii duhovniceşti decât duhovnicul tău şi dacă la mărturisire nu-i spui ce ţi s-a întâmplat, atunci pentru mândria ta va fi îngăduit unei înşelări să pună stăpânire pe tine spre povăţuire. […]

Aşa cum oamenii intră şi ies dintr-o casă, aşa şi gândurile iscate de demoni vin şi iarăşi pleacă, dacă nu le primeşti. Dacă gândul îţi spune: „Fură!” şi tu-l asculţi, ai dat prin aceasta demonului o putere asupra ta. Dacă gândul îţi spune: „Mănâncă mult!” până la ghiftuială şi tu vei mânca mult, demonul a luat din nou putere asupra ta. Şi aşa, dacă gândul fiecărei patimi te va stăpâni, vei ajunge un bârlog de demoni. Dar dacă înţelegi să te pocăieşti cum se cuvine, vor tremura şi vor fi siliţi să plece. […]

La început, când omul vine să lucreze pentru Domnul, Domnul dă sufletului harul Său şi o râvnă puternică pentru bine, şi totul îi este atunci uşor şi plăcut; şi când sufletul vede în el aceasta, atunci, în lipsa lui de experienţă, îşi spune: „Voi avea toată viaţa această râvnă”. Şi prin aceasta se înalţă mai presus de cei ce trăiesc în nepăsare şi începe să-i judece; şi aşa pierde harul care l-a ajutat să împlinească poruncile lui Dumnezeu. Şi sufletul nu înţelege cum s-a întâmplat aceasta, totul mergea atât de bine, dar acum totul e atât de chinuitor şi nu mai vrea să se roage. Dar nu trebuie să se înfricoşeze: este Domnul Care povăţuieşte cu milostivire sufletul. De îndată ce se înalţă mai presus de fratele său, chiar în acel minut sufletului îi vine un gând rău care nu-i place lui Dumnezeu, şi dacă sufletul se smereşte, harul nu-l părăseşte, dar dacă nu se smereşte, se iveşte o mică ispită, ca sufletul să se smerească. Dacă iarăşi nu se smereşte, atunci începe lupta curviei. Dacă tot nu se smereşte, atunci cade într-un păcat oarecare. Şi dacă nici atunci nu se smereşte, vine o mare ispită şi el va săvârşi un păcat mare. Şi aşa ispita se va face tot mai puternică, până ce sufletul se va smeri; atunci ispita piere şi, dacă se smereşte mult, vine străpungerea inimii şi pacea şi tot răul piere.

Astfel, tot războiul se duce pentru smerenie. Mândria a pricinuit căderea vrăjmaşilor şi ei ne-au tras în adânc şi pe noi. Vrăjmaşii ne laudă, şi dacă sufletul primeşte lauda, harul se retrage de la om până ce se pocăieşte. Astfel, toată viaţa învaţă sufletul smerenia lui Hristos şi, până ce nu va avea smerenia, va fi totdeauna chinuit de gânduri rele. Dar sufletul smerit găseşte odihna şi pacea de care vorbeşte Domnul (Ioan 14, 27).

Postul şi înfrânarea şi privegherea şi liniştirea (isihia) şi celelalte nevoinţe (ascetice) ne ajută, dar puterea de căpetenie stă în smerenie. Maria Egipteanca şi-a uscat trupul prin post într-un singur an, pentru că nu avea nimic de mâncare, dar cu gândurile a trebuit să lupte timp de şaptesprezece ani.

Smerenia nu se învaţă dintr-odată. De aceea a zis Domnul: „Învăţaţi de la Mine smerenia şi blândeţea” (Matei 11, 29). Ca să înveţi ai nevoie de timp. Unii au îmbătrânit în nevoinţe şi totuşi n-au învăţat smerenia şi nu pot înţelege de ce nu le merge bine, de ce n-au pace şi sufletul lor e mâhnit şi abătut. 

(Sfântul Siluan Athonitul)