Dragostea adevărată e atunci când iubim nu „pentru că”, ci „cu toate că”

Ştim cu toţii ce se întâmplă uneori cu picturile marilor maeştri, sau cu icoanele, sau cu orice operă de artă, cu orice formă de frumuseţe: orice frumuseţe poate fi mutilată ‒ indiferenţa, împrejurările, răutatea pot mutila chiar şi cel mai frumos obiect.

Însă atunci când în faţa noastră se află opera unui maestru mare, atunci într-un tablou mutilat, pângărit în parte, putem vedea fie stricăciunea, fie frumuseţea ce s-a păstrat. Dacă privim la acel tablou, sau la orice operă de artă, cu ochii iubirii ce se minunează, vedem frumosul, iar pentru restul ne putem întrista, putem plânge, şi ne putem hotărî, uneori, să ne închinăm toată viaţa refacerii a tot ce e vătămat în acel chip, în acel tablou, în acea operă de artă. Asta ţine de dragoste: a privi la om şi a vedea în el o frumuseţe de nerăpit, iar totodată a te îngrozi de ceea ce viaţa a făcut din el, a săvârşit asupra lui. Dragostea este tocmai extrema suferinţă, durere pentru că omul e nedesăvârşit, şi totodată minunarea că el este atât de uluitor, irepetabil de frumos. Şi iată: dacă priveşti măcar o dată la om în felul acesta, poţi să-l îndrăgeşti în pofida a tot ce le sare în ochi altora.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iubirii, Editura Sophia, Bucureşti, 2009)