“Daţi-le voi să mănânce” (Matei XIV, 16)
În pericopa evanghelică a Duminicii a VIII-a după Rusalii, Sf. Evanghelist Matei ne aminteşte una din minunile Mântuitorului care au impresionat mulţimile. Era în al doilea an al activităţii Sale mesianice, când Mântuitorul, fiind în ţinutul Capernaumului, a aflat vestea tristă a tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul, de către Irod Antipa. Întristat fiind, Mântuitorul se urcă în corabie, împreună cu ucenicii Săi, străbate apa lacului Ghenizaret şi se retrage în ţinutul Betsaidei, în loc pustiu. Dar nu a fost chip să rămână neştiut şi necăutat de mulţimi de oameni. De prin cetăţile din jur s-au adunat oameni mulţi, venind la El cu dorinţa de a-L asculta şi a-I spune suferinţele lor: „Şi I s-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor” (Matei XIV, 14). Se făcuse seară şi lumea era obosită şi flămândă trupeşte. Satele rămăseseră departe şi oamenii nu aveau mâncare. Iată însă că au venit la Iisus ucenicii Săi zicând: „Locul este pustiu şi vremea iată a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate, să-şi cumpere mâncare” – Matei XIV, 15. Iisus, însa le-a zis: „Nu trebuie să se ducă. Daţi-le voi să mănânce” – Matei XIV, 16. Ucenicii fiind miraţi i-au răspuns: „Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti. Şi El a zis: Aduceţi-mi-le aici!” – Matei XIV, 17-18. Apoi, după ce a poruncit oamenilor se aşeze pe iarbă, a luat cele cinci pâini şi căutând la cer a binecuvântat şi frângând le-a dat ucenicilor. Au mâncat toţi şi s-au săturat, iar cei care mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi copii. Pâinea a fost şi va fi întotdeauna absolut necesara vieţii. Ea constituie hrana noastră cea de toate zilele. De aceea şi Mântuitorul, când ne-a învăţat cum să ne rugăm ne-a îndrumat să cerem nu „hrana” ci „pâinea”. Aici nu este vorba numai de pâinea făcută din grâu, ci mai ales de pâinea spiritual, care este hrana sufletească.
Sfânta Împărtăşanie este condiţia esenţială pentru mântuirea sufletelor
Înmulţirea pâinilor în pustie preînchipuieşte jertfa Euharistică, care se va repeta în Sfânta Sfintelor până în veacul cel din urmă. Dragostea Mântuitorului a fost atât de mare, încât ne-a lăsat nu numai învăţătura Sa sublimă în Evanghelie, minunile şi pilda vieţii Sale, ci a instituit Taina Sfântă prin care El însuşi e pururea cu noi şi se jertfeşte pentru mântuirea noastră. Aceasta a făcut-o în clipa ultimei seri petrecute cu ucenicii Săi, la Cina cea de Taina, când luând pâinea şi paharul le-a binecuvântat şi le-a dat lor zicând: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea mea” (Luca XXII, 19).
Ascultând acest „testament” al Mântuitorului, Sfinţii Apostoli şi Biserica au continuat să săvârşească neîntrerupt cele ce Domnul a rânduit la Cina cea de Taină. Sfânta Liturghie este deci Cina Domnului. Pâinea şi vinul ce se aduc ca jertfă la Sfântul Altar, sunt însuşi trupul şi sângele Domnului Iisus care se dau ca „hrană cerească spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”. Dragostea pe care a arătat-o Mântuitorul la înmulţirea pâinilor în pustie, se revarsă mereu nemărginit prin Sf. Euharestie asupra oamenilor. Iisus Hristos, Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii, ne împacă şi pe noi cu Dumnezeu prin Sfânta Sa jertfă fără de sânge.
Sfânta Împărtăşanie este condiţia esenţială pentru mântuirea sufletelor: „oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fii vinovat faţă de Trupul şi de Sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar” (I Corinteni XI, 27-28).
Se cade aşadar, când ne împărtăşim, să dezlegăm legăturile patimilor şi păcatele noastre, curăţindu-ne prin baia Spovedaniei. Numai cu o astfel de pregătire ne putem apropia „cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste” de Iisus Hristos“pâinea vieţii veşnice”. Cunoaştem că Mântuitorul însuşi, înainte de a rândui chipul jertfei Sale tainice, a luat pâinea în mâinile Sale cele fără de prihană şi „a mulţumit şi apoi, sfinţindu-o şi frângând“ a dat-o Sf. Apostoli. După chipul acesta şi noi avem datoria să mulţumim Lui Dumnezeu pentru toate binefacerile de care ne-a învrednicit.
Aşadar, vedem că minunea înmulţirii pâinilor în pustiul Betsaidei este icoana Sfintei Impărtăşanii, pe care Mântuitorul a instituit-o în joia Patimilor, spre mântuirea noastră. Prin rugăciune să ne apropiem şi noi cu credinţă şi cu dragoste de hrana euharistică. Să primim cu vrednicie „Trupul Domnului cel ce se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte”, recunoscând jertfa cea mare şi sfântă pe care a adus-o pe cruce pentru mântuirea noastră. Ori de câte ori ne aflăm în faţa Sfântului Altar, pe care stă Fiul lui Dumnezeu şi ne aşteaptă să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Său, să fim cu un cuget şi cu o simţire şi să preamărim cu o inimă şi cu o gură „preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Său.” După pilda strămoşilor şi a părinţilor noştri, urmând şirul mare al drepţilor şi al sfinţilor, care au alergat şi s-au împărtăşit din acest izvor al harului, să ne apropiem şi noi de El şi să gustăm că „Bun este Domnul şi în veac este mila Lui!”
Pr. Viorel Dimian,
sursa: www.revistaortodoxa.ro