Motive pentru care Religia trebuie să rămână în şcoală

Nu voi vorbi în calitate de preot sau de profesor, ci în calitate de părinte, nu voi pretinde că spun ceva nou, original sau revoluţionar. Doresc, pur şi simplu, să-mi fac opinia auzită şi să mă alătur tuturor celor care au o fărâmă de credinţă în Dumnezeu; să mă alătur celor care gândesc cu mintea lor, şi nu cu mintea altora. Ultimii ani ne-au dovedit că abordarea politic corectă încurajează dictatura minorităţii. Dictaturile, că vorbim de majoritate sau minoritate, trebuie evitate cu orice preţ, e de la sine înţeles. Ultimii ani ne-au dovedit că libertatea poate fi pierdută în libertate, că democraţia poate fi doar un brand care ascunde în spate monştri, că opţiunea îţi este luată în considerare în măsura în care convine grupului de influenţă. Ultimii ani ne-au dovedit că sintagma „pâine şi circ“ este permanent valabilă şi că boala indiferenţei dezvoltă cancerul nesimţirii. Şi totuşi, de ce Religia în şcoală, şi nu altundeva? Sunt numeroase motivele pentru care merită să studiem Religia, dar mă voi rezuma la câteva.

Războaiele religioase din secolul al XVII-lea -care-au încetat doar pe hârtie, vezi cazul Irlandei de Nord (Europa), şi care astăzi capătă alte forme (Orient)-, Revoluţia franceză cu lupta dintre zeiţa Raţiune şi Dumnezeul creştinilor, marxismul şi „copiii“ lui, acestea şi altele au constituit tot atâtea motive pentru a căuta o soluţie în depăşirea crizelor. Dialogurile interconfesionale n-au fost întâmplătoare. Ele au venit pe fondul unor grave crize religioase şi confesionale. Au început în Europa şi în mai puţin de un secol au inclus întreg mapamondul. S-au dovedit necesare. Educaţia religioasă, făcută nepătimaş, nu în spirit prozelitist, ci cu dragoste faţă de Dumnezeu şi cu o conştiinţă vie că „cel care spune că-L iubeşte pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este“ (I In. 4,20), duce la acceptarea celuilalt, la toleranţă. Deşi un termen echivoc, trebuie să recunoaştem că e cel mai potrivit când vine vorba de relaţiile interrasiale, respectiv interreligioase. Să fie întâmplătoare înfiinţarea catedrelor de teologia islamului sau teologie ortodoxă în marile universităţi din Germania, Franţa sau Statele Unite (ţări preponderant catolice sau protestante)? Nu sunt oare menite să ajute oamenii să se accepte aşa cum sunt, să accepte şi păreri religioase contrare tradiţiei lor? Nu e loc să dezvoltăm, dar din punctul meu de vedere, educaţia religioasă corect făcută şi îndeaproape supravegheată (după programe avizate şi bine cântărite) ne face mai toleranţi.

Mulţi dintre cei care se consideră persoane tolerante se mint pe ei înşişi. Incultura, autosuficienţa, răutatea, discriminarea pozitivă, bigotismul, fundamentalismul (religios sau laic) nu sunt premisele acceptării celuilalt, dimpotrivă. Pentru a fi toleranţi trebuie să fim cultivaţi, să ne cunoaştem originile şi să-i cunoaştem pe ceilalţi. E nevoie de o brumă de cultură umanist-creştină, de o cultură religioasă, pentru a depăşi prejudecăţile ateiste şi extremist-religioase. Să înţelegem de ce unii se roagă într-un fel şi noi altfel, să înţelegem de ce unii îşi mărturisesc credinţa diferit de ceilalţi, să acceptăm diversitatea în spiritul binelui comun. Or, educaţia religioasă tocmai aici duce. În contextul în care mulţi dintre părinţi îşi învaţă copiii să gândească utilitarist (dezvoltăm doar abilităţi din ramura disciplinelor realiste sau doar comunicarea în limbi străine, că „acolo“ se câştigă mai bine), în defavoarea spiritului altruist (al deschiderii sincere faţă de celălalt), aceştia nu vor fi capabili să spună cine sunt, de unde vin şi ce pot oferi lumii din zestrea lor. Educaţia religioasă le poate da un sens.

Dacă mai bine de un secol au fost apreciaţi şi în unele cercuri mai sunt apreciaţi specialiştii pe un singur domeniu de cercetare, astăzi, din ce în ce mai multe studii indică nevoia unei dezvoltări a abordărilor inter şi transdiciplinare. Religia este printre puţinele care îmbină armonios interdisciplinaritatea şi transdisciplinaritatea. În parcurgerea ei vei avea parte şi de studierea unei părţi a istoriei Europei şi a Lumii (istorie, istorie universală), a artei europene şi orientale, a marilor gânditori europeni şi orientali. Pe lângă istorie, Religia întreţine un dialog viu cu arhitectura, muzica şi filosofia, iar mai nou cu fizica cuantică şi astronomia. Câte dintre disciplinele studiate de copii mai dezvoltă atâtea abilităţi inter şi transdisciplinare?

Oamenii religioşi sunt mai puternici. E indiscutabil! Dacă aş spune-o eu, ar fi necredibil, dar aceleaşi ziare, care susţin eliminarea Religiei din şcoli, citând studii celebre, ne oferă informaţii vizavi de forţa oamenilor religioşi. Ancorarea în viitor, prin rugăciune, despărţirea de trecut, prin spovedanie, acceptarea şi lupta cu problemele, prin puterea şi ajutorul lui Dumnezeu, îl fac pe omul religios capabil să treacă mai uşor prin greutăţi. Creştinismul, în forma lui cea mai autentică, te ajută să-ţi descoperi şi să vezi adevăratul chip. Chipul celui care poate iubi, respecta, accepta; chipul lui Hristos, descoperirea sinelui.

Toate aceste puncte pot fi dezvoltate, dar mă opresc aici. Religia trebuie să rămână în şcoli! Religia nu e un moft al bigoţilor, creştinii nu sunt bigoţi, nici ignoranţi, Religia este o necesitate, e un cadru de care avem absolută nevoie în cunoaşterea şi acceptarea noastră şi a celui de lângă noi, în dezvoltarea intelectuală şi culturală a oricărui om care se respectă.

(Pr. prof. dr. Liviu Vidican-Manci este directorul Seminarului Teologic Ortodox din Cluj şi inspector pentru catehizare parohială, Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului)