Se poate împlini sufletește monahul într-o mănăstire de oraș?

Nu se pune problema, pentru că nu ne interesează unde ne găsim. Ne interesează cum ne găsim unde ne găsim: care este lucrarea inimii noastre, care e interiorizarea noastră! Pot să fiu pe o piatră, pot să fiu în pădure. Împărăția cerurilor este în noi. Bineînțeles, vei primi plată pentru că respingi toate aceste lucruri exterioare și nu le primești, pentru că ai fost în foc și nu te-ai ars.

Mai mare eroism este să zici: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” când ești înconjurat din toate părțile de ispite, decât dacă ai fi liber, scutit posibilităților de căderi în păcate. Alungi gândurile cu rugăciunea, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu cu puterea proprie. Numai harul lui Dumnezeu te ajută! Să fii vrednic de harul acesta, în sensul că te smerești, ca să prisosească harul în tine.

Așadar, oriunde ai fi, fii cu trezvie și ești în pustie. Trebuie să știi să fii prezent în pustie, în mijlocul lumii fiind. Este o mare greșeală, ca dezertare, ca descalificare, să pleci de pe front. Este o fugă de Dumnezeu când lumea se desprinde de locul în care luptă. Dacă monahul ar înțelege că nu face nimic fără voia lui Dumnezeu, ar fi mult mai prezent, s-ar simți foarte bine, chiar în suferință, chiar pe cruce. Niciodată nu te poți elibera cu adevărat decât atunci când lupți, când ești prezent pe cruce. Și s-o accepți cât se poate mai mult, mai desăvârșit, precum Mântuitorul a acceptat-o.

(Ne vorbește Părintele Arsenie, vol. 3, ediție îngrijită de Arhimandrit Ioanichie Bălan, Editura Episcopiei Romanului)