Când mama îşi blestemă copiii

Cu puţină vreme în urmă, deşi o zi nu prea prietenoasă şi îmbietoare pelerinajelor, a sosit la schit o bătrână însoţită de încă patru persoane care, din discuţia avută, se dovediră a fi chiar odraslele ei. Din fericire, am mai văzut astfel de imagini emoţionante. Copiii, întorşi acasă din zări îndepărtate, îşi iau părinţii şi fac împreună frumoase pelerinaje. De astă dată, bunica m-a abordat direct, rugându-mă să zăbovesc ca să-şi spună oful prezenţei sale la mănăstire. Dorea în mod explicit să se spovedească, iar apoi să le citesc tutor câteva rugăciuni de dezlegare de blestem, lămurindu-mă: „Părinte, cât au fost mici m-au înăduşit că erau mulţi, iar eu văduvă, crescându-i greu. Când îmi ajungea cuţitul la os, scăpam câte un blestem. Foarte târziu am auzit că tare-i păcat să blestemi. Nu vreau să închid ochii până nu îmi iau povara de pe suflet”. M-am conformat întru totul dorinţei bătrânei, dar vă mărturisesc că am rămas surprins plăcut de atitudinea conştiincioasă a vârstnicei mame, de a nu-şi încheia socotelile cu lumea noastră, până nu a făcut tot posibilul pentru ca urmaşii ei să nu sufere din pricina vorbelor grele aruncate asupra lor cu mult timp în urmă. Întâmplarea cu pricina mă determină să zăbovesc în articolul de faţă asupra încâlcitelor probleme legate de blestem: este păcat să blestemi? De ce totuşi în Sfânta Scriptură întâlnim adesea împrejurări în care se recurge la blestem? Cum să procedăm dacă am fost blestemaţi sau, mai ales, dacă noi înşine am blestemat?

Aşadar, există cu adevărat blestem? Biserica acordă importanţă chestiunii? Molitfelnicul aminteşte în destule rugăciuni de posibilitatea ca omul să se găsească sub blestem: „rupe legătura blestemului cu care s-a legat”, glăsuieşte una din ele. Cartea conţine o rugăciune numită exact aşa: „rugăciune de dezlegare de blestem”. Una din dezlegările rostite de preot la slujba înmormântării ori a parastasului ne lămureşte că omul poate ajunge sub blestemul tatălui, al mamei ori chiar sub propriul său blestem: „şi de a căzut robul tău acesta sub blestemul tatălui său sau al maicii sale, sau sub blestemul său; de a amărât pe vreun preot şi a luat de la el legătură nedezlegată; de a căzut în grea afurisanie de la arhiereu şi din nepăsare sau din lenevie n-a dobândit iertare”.

Va să zică,  uneori omul se leagă pe sine însuşi cu blestem ori poate fi legat de către părinţii trupeşti, dar şi de preot sau de arhiereu. Să ne amintim de copilărie: cu câtă uşurinţă ne juram ori ne blestemam, în joacă, spre a ne convinge amicii despre un lucru: „să mor eu”, „să nu mai ajung” şi altele asemenea! Dacă la vârstele mici se rostesc astfel de cuvinte adeseori fără discernământ, deosebit de grav este că numeroşi adulţi recurg la asemenea expresii fără să-şi dea seama că le pot face rău. Dacă am privi, chiar succint, în Sfânta Scriptură, dintru început întâlnim cuvântul „blestem”: Dumnezeu i-a binecuvântat pe Adam şi Eva după ce i-a creat, iar în urma căderii lor în păcat l-a blestemat pe şarpe, dar şi pământul unde aveau să îşi ducă existenţa oamenii. De remarcat faptul că Domnul nu a aruncat blestem pe oameni atunci. Mai târziu însă, Cain este realmente primul om blestemat de Dumnezeu. În cazul lui Adam, blestemat este doar pământul, omul însă nu. Distincţia a remarcat-o Sfântul Ioan Gură de Aur; el demonstrează că abia uciderea semenului, păcatul împotriva lui, aduce blestemul, iar nu direct păcatul împotriva lui Dumnezeu, ca în cazul neascultării protopărinţilor; aceasta arată limpede marea iubire a lui Dumnezeu, Care iartă păcatul îndreptat împotriva Sa însă, pe de altă parte, evidenţiază şi efectul păcatului împotriva semenului. Dar Hristos Mântuitorul, modelul nostru suprem de vieţuire pe pământ, a blestemat? Da, dar nu pe vreun om, ci un smochin care nu adusese rod, deci nu-şi împlinise menirea.

În zilele noastre folosim adesea cuvinte de blam, de blestem, fie la adresa noastră, fie la cea a aproapelui nostru, uitând de spusele Domnului: „vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Luca 12, 36-37). Folosirea cu uşurătate a blestemului, ne învaţă părinţii Bisericii, arată o intenţie rea, o stare de răzvrătire, de răzbunare, în fond de înstrăinare de Dumnezeu. Dar, oare atunci când blestemul este aruncat din motive reale are efecte asupra noastră, mai ales cele rostite de părinţi ori de preoţi? Sfântul Paisie Aghioritul afirmă fără echivoc: „blestemul prinde atunci când există la mijloc nedreptatea”. La rândul său, marele nostru duhovnic, părintele Cleopa, ne atenţionează: „blestemul de mamă este ca blestemul de preot, se prinde. Nu blestemaţi copiii, că se prinde. Nu spuneţi la supărare, într-o încercare, anumite cuvinte grele, pentru că ele se prind”. Reţinem aşadar că nedreptatea, supărarea, mâhnirea provocate celor din jurul nostru pot atrage după ele blestemul. Dar, ce face Dumnezeu în acest caz? Tot părinţii spun că Domnul îngăduie acest lucru, fiindcă respectă libertatea tuturora.

Ca atare, Biserica a statornicit în mod expres rugăciuni de dezlegare de blestem. Când am blestemat pe cineva, să nu uităm niciodată să mărturisim duhovnicului la spovedanie, rugându-l să ne citească rugăciunile potrivite, iar când am fost blestemaţi, la fel, să apelăm la slujitorul Domnului, ca să ne dezlege de răul venit asupra noastră. Deopotrivă, marii duhovnici ne arată că şi cei care aruncă cu blesteme în dreapta şi stânga fără motiv vor da socoteală. În plus, blestemul rostit cu uşurătate ori fără temei se poate întoarce asupra celui ce l-a pronunţat. Aceste rânduieli sunt valabile şi în cazul preoţilor. Nimeni nu are dreptul să abuzeze de poziţia sa de sacerdot, înspăimântându-i pe oameni cu blesteme.

Concluzionând, problema blestemului rostit ori primit nu este o joacă. Consecinţele apar nu doar aici, ci îndeosebi în veşnicie. De aceea, după cum am arătat, Biserica a prevăzut în chip expres rugăciunile şi dezlegările la care am făcut referire.

În ambele situaţii, căinţa sinceră, lacrimile, spovedania, ascultarea de duhovnic, împlinirea canonului rânduit, ne vor dezlega sufletele de chingile ucigătoare ale păcatului.

(arhim. Mihail Daniliuc)