Iertarea şi uitarea

„Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice. De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea. Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşealele voastre. Că de nu iertaţi voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşelile voastre.” (Marcu 11, 23-26)

Uneori avem falsa impresie că de iertat trebuie să ierte doar Dumnezeu. El fiind Tatăl Ceresc şi un Părinte iubitor, poate şi trebuie să ne ierte, indiferent de ceea ce am făcut. Dacă vom citi cu atenţie pericopa evanghelică din această zi vom putea descoperi o altă perspectivă a acestei probleme. Cuvintele Domnului Iisus Hristos ne pun în situaţia de a face noi primul pas pe acest drum al iertării. Să nu îndrăznim să ne gândim la iertarea lui Dumnezeu dacă noi nu avem puterea de a ierta. Dacă nu iertăm celor ce ne greşesc, nu facem altceva decât să ducem această povară toată viaţa. Uneori suntem tentaţi să îmbrăcăm gestul aparentei iertări în formule de genul „te iert, dar nu te uit“ sau „dacă Dumnenzeu te iartă, te iert şi eu“. Dar acestea trădează o iertare înjumătăţită, de fapt, o falsă iertare. Mântuitorul ne spune că iertarea trebuie să fie din tot sufletul şi încă „de şaptezeci de ori câte şapte!“ Chiar se spune: „Iertarea şi uitarea sunt răzbunările omului nobil“. 

(Pr. Dumitru PĂDURARU)