Charlie Hebdo şi libertatea presei

„Libertatea nu înseamnă «Fă ce vrei!», ci «Fă ce vrei» - în aceste limite“. Sunt cuvintele stareţului Sofronie de la Essex. Şi cred că pot fi un bun îndreptar în orice acţiune care clamează dreptul la libertate. Invocarea acestui drept, la libertate absolută de exprimare, în presă de pildă, nu înseamnă acordarea dreptului la ofensă, la profanare, la nerespectarea însemnelor, simbolurilor sau personalităţilor care aparţin unei religii sau alteia. Atacul terorist de zilele trecute asupra redacţiei ziarului parizian Charlie Hebdo, soldat cu 12 morţi şi 11 răniţi, a şocat pe toată lumea. Comunicatul Patriarhiei Române referitor la acest eveniment condamnă acest atac, deoarece o crimă comisă în numele lui Dumnezeu este o negare a religiei ca factor al păcii spirituale şi sociale. Tema de reflecţie a acestui editorial se referă la libertatea presei.

„Noi respectăm credinciosul, dar nu neapărat şi conţinutul credinţei sale“, afirma Timothy Garton Ash, directorul platformei online Free Speech Debate (Dezbaterea pentru libertatea cuvântului) din Marea Britanie într-un interviu luat lui Mark Thompson, fostul director general al celebrei televiziuni britanice BBC. Pornind de la cuvintele de mai sus, ne putem întreba: este acesta un principiu corect? Până unde se poate merge atunci când descriem într-un anumit fel, inconvenabil cel mai adesea pentru membrii unei comunităţi religioase, un personaj sau o credinţă religioasă? Care sunt criteriile care ar trebui să reprezinte bariera dincolo de care lucrurile se transformă în blasfemie şi sacrilegiu? Teama de posibilele violenţe sau bunul-simţ în cazul celui care încearcă să scrie urât la adresa religiei, oricare ar fi aceasta?

Atunci când ajungem să vorbim despre religie, cel puţin în presă, lucrurile sunt complexe. De ce? Pentru că toţi oamenii care au convingeri religioase sunt realişti în ceea ce priveşte credinţa lor. Cu alte cuvinte, credinţa lor se referă la lucruri în spatele cărora există o realitate obiectivă. Prin urmare, o declaraţie sau un act blasfemiator poate răni sentimente sau chiar înfuria din cauză că se împotriveşte credinţei unei comunităţi religioase. Ofensa este un act de sacrilegiu împotriva lui Dumnezeu sau a unei personalităţi religioase şi ea face rău lumii prin ea însăşi, fiind la fel de atroce ca agresarea unor fiinţe umane. Cel ce scrie injurios la adresa religiei trebuie să fie atent la sensibilitatea publicului căruia i se adresează şi pe care-l poate leza în ceea ce are el mai scump, credinţa sa. Este rezonabil, dacă luăm o caricatură sau o comedie cu personaje sau materiale religioase, să ne întrebăm dacă gradul la care poate fi considerată insultă – ca să zicem aşa, cu scopul de a-i face pe oameni să râdă şi de a-i distra – este justificat de expresia artistică intenţionată. Dacă ambiţia creativităţii şi realizarea efectivă a unui program justifică nivelul la care oamenii s-ar simţi insultaţi de acesta, este bine să renunţăm la demersul nostru. Conştiinţa faptului că există o limită sau o zonă în care tu ca jurnalist eşti nevoit să începi a cântări vorbele sau gesturile tale nu poate fi decât un semn de normalitate.

Nemulţumirile publicului cu anumite convingeri religioase nu reprezintă o declaraţie de genul: „Sunt degradat şi profund umilit prin afirmaţia că doi plus doi fac cinci“. Nu. Religia, aşa cum este ea trăită, nu se referă pur şi simplu la un fel de interacţiune de genul doi plus doi egal patru comparativ cu doi plus doi egal cinci. Este aici o experienţă simţită cu o mare încărcătură emoţională. Presa şi libertatea de exprimare vor avea astfel doar de câştigat, respectându-şi publicul şi convingerile lui.

(Augustin Păunoiu)