Colegii compătimitori

Dacă cineva m-ar întreba cum recunoşti mai repede un creştin, aş spune simplu: după sufletul lui compătimitor. Pentru că, aşa cum spunea cineva, compasiunea înseamnă să iubeşti cu inima lui Dumnezeu. Povestea de astăzi ne vorbeşte tocmai despre această virtute, a inimii iubitoare până la jertfă a unor elevi faţă de colega lor.

„Dacă nu mă laşi, nu mă voi putea duce la şcoală. Mi-ar fi prea ruşine… Mamă. E foarte important!“ Elena izbucni în hohote de plâns. Era arma ei cea mai eficace. „Of, fă cum doreşti, bombăni mama. Vei arăta ca un monstru. Treaba ta.“

În alte douăzeci şi trei de familii avea loc cam aceeaşi scenă. Erau copiii din clasa a VII-a a unui liceu din provincie. În acea zi luaseră cu toţii o hotărâre importantă. Dar în clasă erau douăzeci şi cinci de elevi. De fapt, doar în cea de-a douăzeci şi cincea familie se petrecea altceva. Elisabeta îşi făcea o mulţime de griji, iar mama şi tatăl ei încercau să o încurajeze. Era a nu ştiu câta oară că fetiţa mergea la oglindă. „Vor râde de mine, ştiu eu. Şi când mă gândesc la cei care nu mă pot suferi, la Paul care mă face întotdeauna scobitoare… Cred că de-abia aşteaptă venirea mea la şcoală.“ Şi lacrimi mari se prelingeau iarăşi pe obrajii fetiţei. Încercă să-şi aranjeze pălăria de sport care-i era cam largă.

Tatăl o privi cu calmul său obişnuit: „Hai, draga tatii. Îţi va creşte repede din nou. Reacţionezi foarte bine la tratament şi în câteva luni te vei simţi ca mai înainte“. „Da, dar uite!“ Şi Elisabeta arătă copleşită spre capul ei care se reflecta lucios şi rozaliu în oglindă. Tratamentul pentru leucemia care o lovise acum două luni făcuse să-i cadă tot părul.

Mama o îmbrăţişă: „Curaj puiule! Se vor obişnui repede, o să vezi…“

Elisabeta îşi trase nasul, îşi luă pălărioara şi rucsacul şi porni spre şcoală. Ajunsă în faţa uşii clasei a VII-a B, inima îi bătea mai să-i iasă din piept. Închise ochii şi intră. Dar când îşi deschise ochii pentru a căuta banca, văzu ceva ciudat. Toţi, dar toţi colegii ei de clasă purtau câte o pălărioară pe cap. Se întoarseră spre ea şi, zâmbind, îşi scoaseră pălărioarele exclamând: „Bine ai revenit, Elisabeta!“ Erau tunşi zero. Şi Andreea, care era atât de mândră cu părul ei buclat, şi Paul, şi George, şi Francisca… toţi. Se ridicară şi o îmbrăţişară pe Elisabeta, care nu ştia dacă să plângă sau să râdă. Şoptea doar: „Mulţumesc…“

De la catedră, zâmbea şi dirigintele, profesorul de matematică care nu se tunsese, pentru că era chel de felul lui.

(Adaptare de Augustin Păunoiu după o pildă din vol. „Noi avem aripi“, Bruno Ferrero, colecţia Istorioare pentru suflet)