Stareţa Mănăstirii Voroneţ, stavrofora Irina Pântescu, împlineşte duminică 82 de ani

În fiecare an, pe 28 septembrie, obştea Mănăstirii Voroneţ trăieşte moment de sărbătoare, prilejuită de împlinirea unei tot mai frumoase vârste a Maicii Stareţe, stavrofora Irina Pântescu.

Cum să-ţi găseşti cuvintele pentru a vorbi despre o personalitate atât de complexă, cum este Sfinţia Sa? Există un stih dintr-o cântare bisericească ce ne îndeamnă că, poate, „mai lesne este a iubi noi tăcerea”. Dar pentru că aşa a îngăduit Bunul Dumnezeu, ca la momente de sărbătoare să ne împărtăşim bucuria apropierii de cei dragi, se cuvine să arătăm de ce o iubim pe ”Măicuţa”. Să nu surprindă cititorii că în acest text, Maica Stareţă Irina va fi numită doar „Măicuţa”. Este specific obştilor de călugăriţe ca doar Maica Stareţă să nu fie nominalizată, ci în vorbirea despre sfinţia sa să se folosească apelativul de „Maica” sau „Măicuţa” (diminutivul arătând un ataşament mai adânc faţă de persoana sa).

Măicuţa noastră este un izvor nesecat de înţelepciune!

Măicuţa noastră este un izvor nesecat de înţelepciune! Pentru oricine, din orice condiţie socială, intelectuală sau duhovnicească. La cei 82 de ani ai săi a trecut prin mai multe orânduiri sociale. S-a născut în 1932, deci înainte de război, în satul Goruni, com. Tomeşti, jud. Iaşi. Cine putea să-şi închipuie că va ajunge stareţă la Mănăstirea Voroneţ căreia Măria Sa, Sfântul Ştefan cel Mare, i-a dăruit în sec. al XV-lea o moşie de la Tomeşti? Numai Bunul Dumnezeu care le potriveşte pe toate.

Toată viaţa a muncit, dar şcoala şi cititul nu au lipsit din constanta vieţii sale

Destinul său a fost marcat de suferinţă; pentru că tatăl a plecat prea timpuriu din familie (Măicuţa avea doar 3 ani şi jumătate); pentru că au murit fraţi şi surori înainte (este al 7-lea copil din 9) şi a rămas să-şi trăiască cei mai mulţi ani din viaţă doar cu mama şi cu sora Maria, mai mică cu doi ani; pentru că la Iaşi a fost teatru de război; pentru că foametea a apăsat mai mult pe cei obidiţi...

Dar din acel timp al foametei Măicuţa are poveşti exemplare de solidaritate umană şi minune dumnezeiască.

După o ninsoare prea târzie, din livada de meri înfloriţi, mama şi cele două fete au scuturat zăpada rugându-se la Bunul Dumnezeu; iar rod a mai dat în acea vară doar „livada văduvei” din sat.

Tot atunci, având pe lângă casa lor o văcuţă, mama văduvă şi cele două fete împărţeau laptele cu vecinii, care stăteau zilnic la rând cu ulcicuţa pentru a-l primi, de pomană, pentru ca familiile lor să trăiască. Era vară şi grâul încă nu se copsese, iar văcuţa care împlinea curând să fete a dat lapte până în ziua când au reuşit să facă prima turtă din grâul în pârg, strâns cu mâna de pe câmp. Dar ziua aceea a fost „azi”, iar „mâine” vaca a fătat!

Povesteşte adeseori că a fost înfiinţată în comuna sa primul dispensar modern şi prima grădiniţă pilot, care apoi a devenit şcoală primară şi apoi s-a extins la 7 clase, pentru implementarea învăţământului la sate. Numele învăţătorului său era Nicolae Gălăţeanu, iar lecţiile de geografie şi istorie se făceau numai la hartă. Vărguţa din mâna sa devenea indicator în mâna fiecărui copil, care trebuia să exemplifice la hartă ceea ce spunea. Şi dacă mama Măicuţei o mai cerea de la şcoală în unele zile, ca să ajute la treburile câmpului, de pe deal, de unde era, o aducea învăţătorul când avea inspecţie, pentru că era etalonul lui de maxime realizări în clasa pilot. Şi aşa a fost în toţi anii de şcoală care au urmat! (Şi la Seminarul Teologic de la Agapia, unde a studiat înainte de Decretul 410 din 1959; şi la Liceul Teoretic unde a studiat la Iaşi, în anii de prigoană ai Decretului: 1959-1972.)

Printre calităţile vizibile la primul contact cu sfinţia sa este şi aceea de foarte bun gospodar. Asta poate să vină şi de la prea îndelunga sa experienţă de acest gen. La numai 12 ani, mama sa i-a spus: „De azi înainte TU rânduieşti gospodărirea casei!” Şi aşa a continuat, cu însămânţarea culturilor, cu lucrarea livezii de meri, de cireşi şi a viţei-de-vie, precum şi cu valorificarea produselor în pieţe.

Toată viaţa a muncit, dar şcoala şi cititul nu au lipsit din constanta vieţii sale.

Vocaţia monahală a fost „chemarea lui Dumnezeu” în inima sa

Vocaţia monahală a fost „chemarea lui Dumnezeu” în inima sa. Dar şi cu aceasta ne oferă o lecţie de ascultare. La 20 de ani i-a spus mamei că aceasta este viaţa pe care şi-a ales-o. Iar mama, ca cea care o văzuse grijind cu folos atâţia ani rostul numelui lor între gospodăriile satului şi care spera ca aşa să rămână şi după ce va închide ea ochii, n-a primit, n-a înţeles această chemare. Iar Măicuţa a rămas! A mai stat un an de zile, până când însăşi mama, care a înţeles că asta este calea fiicei sale, a dezlegat-o să plece la mănăstire.

Au trecut astfel 61 de ani de ascultare în mănăstire. A muncit cu mâinile la câmp, la pădure, la construcţii; a învăţat teologie de la dascăli pe care-i evocă cu mult respect şi drag; a suferit surghiun din urma Decretului 410; la mii şi mii de oameni a vorbit cu demnitate şi profesionalism despre frumuseţea istoriei, credinţei şi culturii neamului românesc... Şi a răspuns chemării Bisericii de a prelua destinele Voroneţului, când Sfântul Daniil Sihastru a vrut ca mănăstirea sa să fie reînviată, după 206 ani de întrerupere a vieţii monahale (1785-1991).

Munca

Deasupra tuturor acestor preocupări, însă, a iubit şi iubeşte Biserica, slujbele şi rugăciunea. Puterea din rugăciune a făcut-o să poată ajuna, an de an, întreagă prima săptămână a postului Mare, şi multe alte zile, din dragoste de Dumnezeu. Înţelepciunea din rugăciune i-a dat un anume echilibru la vremea trecerii prin încercări, echilibru pe care-l transmite şi astăzi oricui îi cere sfatul la vreme de ispită. Puterea rugăciunii o face să radieze lumină, seninătate, nădejde în credinţă către toţi care îi ajung în preajmă, mai mult sau mai puţin timp. Lângă sfinţia sa viaţa este mai uşoară. Pentru că are darul de a modela totul în jur, ca să devină mai uşor. De fapt această modelare sfinţia sa o face cu un instrument care este la îndemâna orişicui: MUNCA. Munca este secretul ei! Nimic nu se întâmplă; totul este trecut prin filtrul raţiunii; totul este înţeles în mecanismul său şi făcut să răspundă „nevoilor  Voroneţului”. Pentru că la Mănăstirea Voroneţ, am spus de atâtea ori că „nu noi plănuim ce trebuie să facem, ci Voroneţul este cel ce face comanda”. Nu-ţi trebuie mult timp să înţelegi că sfinţia sa a fost ALEASĂ pentru a prelua şi modela destinele Mănăstirii Voroneţ de azi.

Temeinicia

Un alt aspect al valorii sale este temeinicia. Temeinică este cultura adunată în ani de studiu, lecturi, observaţii, care radiază la orice conversaţie sau emisiune de radio sau televiziune, când nu ştie niciodată întrebările la care va trebui să răspundă. Sau când ne recită poezii nesfârşit de lungi, de copilărie, de şcoală sau creştin moralizatoare. Este temeinică experienţa sa cu care intervine în acţiuni practice care au ca finalitate desfăşurarea unei activităţi umane; aceasta au simţit-o multe categorii de profesionişti: profesori, arhitecţi, ingineri, agricultori şi mulţi alţii.

Şi ca să enumerăm doar trei din buchetul de calităţi ale sfinţiei sale ce emană spre noi, voi încheia cu umorul (recunoscut, de altfel, ca una dintre calităţile marilor oameni de cultură). Se consideră favorizaţi de soartă cei care au avut parte de a petrece ceva timp cu sfinţia sa „la un pahar de vorbă”, cum se spune în popor. Glume cu tâlc pe seama sa sau a celor din jur, ghicitori, vorbe din popor, poveşti, poezii fac atmosfera foarte plăcută acolo unde este invitată. Aceasta o face, însă, de dragul celor din jur. Pentru că în rest, de o întâlneşti mergând pe alei, stând la pescuit, călătorind cu maşina, stând aparent privind la ceva... buzele sfinţiei sale vorbesc rugăciunea. Cu rugăciunea ne creşte şi pe noi, fiicele sale duhovniceşti.

„Maica General”, cum o numeşte PF Părinte Patriarh Daniel; „Omul providenţial”, cum a numit-o ÎPS Pimen, Arhiepiscopul nostru; „Străjer al Măriei Sale, Domnul Ştefan cel Mare şi Sfânt”, cum îi place să se numească uneori; „Mamă” ocrotitoare, exemplu de viaţă duhovnicească, de demnitate şi patriotism cum o simţim noi, ucenicele sfinţiei sale, fiind doar câteva din caracterizările ce îi sunt dedicate, cu nesfârşită bogăţie, din afară, de către toţi cei ce o iubim.

Nu voi face referire aici la revărsarea darurilor sale peste noi, ucenicele sale, în viaţa noastră de zi cu zi. Găsesc înţelegere, sper, că aceasta e mai bine să rămână „taina” noastră. Vă spun doar că O IUBIM!!!

Vă îndemn acum să ne rugăm cu toţii la bunul Dumnezeu să-i dăruiască sănătate, ani mulţi în continuare ca să ne povăţuiască şi să ne iubească pe toţi, să-i dăruiască sfârşit creştinesc şi mântuire pentru sufletul său.

ÎNTRU MULŢI ANI, MĂICUŢA NOASTRĂ STAREŢĂ IRINA!

(Monahia Gabriela PLATON, Sfânta Mănăstire Voroneţ)