Duhovnic aspru ori blând?

Nu ar trebui să fie o astfel de categorisire a duhovnicilor. Toți trebuie să fie acerbi, angajându-ne în lupta necruțătoare cu păcatele, învățându-ne cum să ieșim biruitori. Dar, în același timp, toți trebuie să arate bunătatea și iubirea Tatălui Ceresc, arătată fiului risipitor întors acasă.

Anul omagial euharistic 2014 a trecut deja de jumătate. S-au evidențiat numeroase aspecte, o parte arătându-se pentru unii chiar inedite, ce vizează tainele cele mari și sfinte ale Pocăinței și Împărtășaniei. Ele au lămurit o serie de nedumeriri legate și de administrarea lor, risipind multe cutume ce păgubeau sufletește pe unii fii ai Bisericii. Bunăoară, mi s-a întâmplat să ascult între credincioși oarecare polemici de genul: „duhovnicul meu mi-a dat canon aspru, al tău e mai permisiv, deci nu ține bine rânduiala”. Alții rostesc cu fermă convingere: „m-a împovărat cu un canon prea mare. Nu-l pot împlini! O să-mi caut un preot îngăduitor”. De aceea am crezut de cuviință să aștern câteva gânduri despre canoane și modul cum se rânduiesc ele de către slujitorul sfântului sacrament al „botezului lacrimilor”, ca să răspundem la întrebarea: în funcție de asprimea canonului duhovnicii pot fi considerați severi ori mai îngăduitori?

Așadar, un aspect foarte important din rânduiala Spovedaniei îl reprezintă prescrierea canonului de către duhovnic. Să știți că acest lucru nu-i deloc ușor pentru părintele duhovnicesc, căci el trebuie să ia în calcul multiple aspecte vis-à-vis de cel îngenuncheat sub epitrahil: temperamentul, moralitatea, puterea fizică şi psihică a lui, mediul de viață, felul, natura şi gravitatea păcatului, dispoziția de îndreptare, motivul, intenția şi scopul păcatului, momentul şi împrejurările generale ale păcătuirii, recidiva şi cumulul de păcate. Numai după toate acestea duhovnicul prescrie epitimii cu caracter corectiv, căci ele urmăresc îndreptarea creştinului, adică vindecarea de predispoziția de a cădea în păcat, potrivit cuvintelor Sfintei Scripturi: „Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu” (I Timotei 2, 4).

Aşadar, canoanele prescrise de preot la spovedanie nu se dau aleatoriu, nici spre împovărarea celor ce se pocăiesc, ci pentru îndreptarea lor, fapt întărit de cugetarea Sfântului Ioan Gură de Aur: „în scaunul spovedaniei stă medicul care tămăduiește, iar nu judecătorul care osândește. Aici nu se cere pedepsirea păcătosului, ci se acordă iertarea păcatelor”. Ne lămureşte în acest sens îndemnul către duhovnici al dumnezeiescului Vasile cel Mare: „...nu suntem judecători de inimi, ci judecăm după cele ce le auzim. Deci să lăsăm Domnului pedepsirea, iar noi îl vom primi – pe penitentul respectiv – fără deosebire, dând iertare prin uitare patimii omenești”. Nu e singular raționamentul Sfântului Părinte. Același gând îl are Sfântul Ioan Postitorul când îi sfătuiește pe duhovnici să țină seama nu numai de starea morală a credinciosului, ci şi de mărimea păcatului şi de urmările acestuia, așa încât să fie vigilent ca să ușureze canonul atunci când devine insuportabil şi să-l înăsprească atunci când nu dă roadă, adică nu-l îndreaptă pe fiul, fiica duhovnicească.

Epitimia sau canonul rânduit, deci, nu se dă simplu, așa cum ar face-o un judecător cu legea-n mână, ci cu multă chibzuială, cu iubire de părinte, de frate în Hristos, neuitând că prin acesta nu trebuie să i se ia creştinului nădejdea îndreptării, a mântuirii. Cântărind toate aspectele menționate, duhovnicul tratează sufletul și starea acestuia, iar numai după aceea păcatul. Având în vedere aceste realități, nu cred că ar trebui să evităm duhovnici mai severi, ci asprimea lor să o înțelegem drept iubire puternică. Ce-i drept, în gândirea Sfinților Părinți asprimea joacă un rol important, ajutându-l pe credincios să se izbăvească de păcate. Bunăoară, același sfânt, Ioan Postitorul, care a alcătuit slujba Spovedaniei, îndulceşte asprimea canoanelor, ţinând seama de dispoziţia sufletească a penitentului şi de alte mijloace de asceză asumate de el. Anii scurşi de la părăsirea păcatului se scad din canon; dimpotrivă, dacă păcatul se repetă, se reia canonul de la început.

E drept că păcatele se iartă prin mărturisirea lor şi dezlegarea dată de Hristos prin mâna şi gura preotului. Totuşi sufletul rănit al celui ce primeşte milostivirea Domnului trebuie supus unei perioade de convalescenţă duhovnicească. Nu ajunge doar să-i arătăm preotului suferinţele noastre sufleteşti, ci se impune şi urmarea tratamentului adecvat spre a reuşi întremarea spirituală deplină. Însă, după mărturisirile dumnezeieştilor Părinţi, foarte adesea, însănătoşirea apare concomitent cu împlinirea canonului. Pe unii însă îi tentează să-şi ascundă păcatele, gândindu-se la vorba din popor: „timpul le tămăduieşte pe toate“. Se pare totuşi că nu se întâmplă chiar aşa. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „timpul nu foloseşte la nimic. Noi nu întrebăm dacă rana a fost deseori pansată, ci dacă pansamentul l-a făcut bine pe penitent. Numai rănitul ne arată când este momentul potrivit să-l scoatem“. Aşadar, nici timpul, nici uitarea nu ne aduc pacea inimii, ci doar spovedania sinceră, însoţită de pocăinţă, urmată de canonul hotărât de duhovnic. Altfel spus, părerea de rău pentru cele ce am greşit alături de epitimia primită după mărturisire ne ţin legaţi de Biserică şi, implicit, de Împărăţia Cerurilor.

Revenind la întrebarea de început, nu cred că un duhovnic permisiv ne ajută mai mult pe calea mântuirii, deoarece epitimia sau canonul rânduit are mai degrabă un caracter terapeutic decât pedepsitor, constituind un mijloc de corectare. Dacă „bunătatea” unui duhovnic constă în eludarea canonului dat fiului, fiicei duhovnicești, sau permisivitatea față de anumite păcate considerate ușoare sau nesemnificative, atunci concluzia ar fi că un duhovnic bun este un duhovnic consecvent, care se ghidează după rânduiala Bisericii în îndrumarea credincioșilor, având ca scop mântuirea celor pe care îi crește duhovnicește.

(Arhim. Mihail DANILIUC, sursa: www.doxologia.ro)