Care sunt limitele intervenţiei şi lucrării duhovnicului în viaţa penitentului?

Un proverb provenit, se pare, din viaţa monahală, ca expresie a ascultării de părintele duhovnic, proprie mediului călugăresc, este acesta: „Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească“. Această zicală conţine un mare adevăr, căci niciodată nu vom greşi şi nu vom suporta consecinţele greşelii noastre, dacă, în probleme pe care nu le cunoaştem, vom întreba pe cei mai pricepuţi decât noi.

Numai semidoctul şi cel mândru sau îngâmfat nu întreabă niciodată, socotind că le ştiu pe toate. Toţi avem nevoie să întrebăm în diferite momente ale vieţii, pentru ca activitatea noastră să se desfăşoare normal şi, mai ales, să nu greşim. Lucrul acesta este foarte firesc, normal şi necesar în viaţa duhovnicească, şi în mod special în relaţia dintre duhovnic şi penitent.

În această privinţă, trebuie să accentuăm câteva aspecte ale prezenţei şi lucrării duhovnicului în viaţa duhovnicească.

Fiecare creştin trebuie să-şi aibă duhovnicul său

În primul rând, este necesar să spunem că fiecare creştin trebuie să-şi aibă duhovnicul său, cu care să fie în legătură permanentă, la care trebuie să se spovedească, la soroacele îndătinate sau ori de câte ori simte nevoia, şi căruia trebuie să i se adreseze atunci când frământările sale şi întrebările rămân fără răspuns. De obicei, credincioşii din parohii îşi aleg ca duhovnici pe preoţii din parohiile lor, ceea ce este un lucru firesc. Se recomandă ca persoanele căsătorite, cu familie şi copii, să se spovedească la preoţii de mir din parohii, şi mai puţin la preoţii duhovnici proveniţi din mediul monahal sau din mănăstiri, întrucât primii sunt mai familiarizaţi cu problemele familiale, cu creşterea şi educarea copiilor, cu greutăţile şi aspectele vieţii sociale, sunt mai la îndemâna credincioşilor, sunt părinţii duhovniceşti ai credincioşilor şi mai bine familiarizaţi cu noţiunea iconomiei, deşi nu neglijează nici pe cea a acriviei în aplicarea canoanelor.

În al doilea rând, cine a găsit un duhovnic bun este o persoană fericită şi binecuvântată, căci de la un asemenea om nu va avea decât lucruri bune de învăţat.

În al treilea rând, duhovnic poate fi numai preotul hirotonit, cu oarecare experienţă liturgică, familială, de viaţă şi duhovnicească pentru a îndeplini cu succes această delicată, dificilă şi plină de responsabilitate lucrare, care este Spovedania. Preotul hirotonit canonic nu are voie să săvârşească Spovedania decât dacă a primit hirotesia întru duhovnic, adică acea ierurgie prin care i se conferă împuternicirea şi dreptul de a săvârşi Spovedania. Practica urmată de Întâistătătorul Bisericii noastre, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, de a hirotesi duhovnici pe preoţii cu oarecare activitate liturgică, pastorală, familială şi socială este perfect canonică, continuând tradiţia veche a Bisericii.

În al patrulea rând, duhovnicul poate fi schimbat, fără teama de a păcătui în următoarele situaţii: dacă duhovnicul trece la cele veşnice, dacă se transferă în altă parohie sau localitate, dacă nu suntem mulţumiţi de felul în care ne spovedeşte şi dacă pică în schismă sau erezie. Aşa cum schimbăm medicul care nu ne tratează mulţumitor, la fel ne schimbăm şi duhovnicul cu care nu avem aderenţă sufletească.

Exigenţa lui nu constituie motiv de schimbare!

Cunoscând aceste lucruri, să vedem până unde se întind lucrarea şi autoritatea duhovnicului. Este cel care ne ghidează toată viaţa, căruia trebuie să-i cerem sfat şi povaţă totdeauna, până şi în amănuntele vieţii noastre personale?

În această privinţă trebuie spus că nimeni nu ne cunoaşte mai bine decât duhovnicul. Lui îi suntem datori cu sinceritatea absolută, că de fapt nu ne spovedim lui, ci lui Dumnezeu. Duhovnicului îi descoperim cele mai mari taine ale sufletului nostru, îi aducem la lumină pliurile ascunse ale sentimentelor noastre intime şi ne înfăţişăm lui aşa cum suntem, fără falsitate şi minciună. Cu toate acestea, viaţa noastră nu trebuie să depindă în totalitate de cel care ne este îndrumător al sufletului. Competenţa duhovnicului asupra personalităţii noastre are şi ea limitele ei. Desigur, lucrarea duhovnicului trebuie să cuprindă aspecte religioase şi morale. În primul rând, duhovnicul are datoria de a-i îndruma pe penitenţii săi în practicarea unei credinţe adevărate, neinfluenţată de erezii şi concepţii religioase false, pescuite din alte religii, cum ar fi reîncarnarea, predestinaţia, destinul, norocul, soarta, yoga, destul de răspândite în rândul credincioşilor, horoscopul, astrologia, suferinţa pentru păcatele înaintaşilor şi superstiţiile de tot felul, care sunt prezente din plin în viaţa şi trăirea credincioşilor. Amestecul de păgânism, de superstiţii şi amalgamul de credinţe şi practici străine de tradiţia ortodoxă nu au ce căuta în viaţa creştină.

Cel fel de creştin ortodox poate fi cel care merge la vrăjitoare sau ghicitoare, sau care practică radiestezia?

În privinţa lor, preotul duhovnic trebuie să fie foarte categoric, combătându-le cu vehemenţă. Credinţa noastră ortodoxă clară şi limpede, ca apa de izvor, trebuie prezentată în toată frumuseţea ei de către preotul duhovnic. În al doilea rând, duhovnicul trebuie să-i înveţe pe penitenţii săi ce înseamnă viaţa normală adevărată, adică trăirea după învăţăturile Mântuitorului şi după legile morale, care aduc după sine sănătatea sufletească şi trupească. Cultivarea virtuţilor teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea, a virtuţilor morale în general, care călăuzesc viaţa creştinului în raport cu sine însuşi şi cu semenii săi, între care înţelepciunea, dreptatea, cumpătarea şi bărbăţia, trebuie să împodobească chipul adevăratului creştin. Pe de altă parte, duhovnicul are datoria de a-i învăţa pe penitenţii săi despre pericolul şi urâţenia păcatului, ca factor distructiv al vieţii sufleteşti şi trupeşti. Am întâlnit persoane care nici măcar nu realizau că adulterul este păcat foarte mare, care provoacă moartea familiei. În această privinţă duhovnicul trebuie să fie foarte atent şi categoric, pentru că destrăbălarea morală, desfrâul, adulterul şi concubinajul au devenit de mult moduri „normale“ de a înţelege şi petrece viaţa.

În altă ordine de idei, duhovnicul trebuie să fie un apărător al căsătoriei şi al vieţii de familie, care sunt tot mai neglijate şi prezintă un pericol social prin felul în care sunt concepute şi trăite în societatea noastră. Tot în atenţia duhovnicului trebuie să fie preocuparea pentru stoparea unor păcate împotriva firii, care tind să se extindă, constituind un mare pericol pentru viaţa morală: homosexualitatea, lesbianismul, perversiunile sexuale, prostituţia etc.

Nu rămâne lipsită de importanţă nici atitudinea pe care trebuie să o aibă duhovnicul faţă de fenomenul însingurării şi înrăutăţirii omului. Se constată, în ultima vreme, o creştere a egoismului, a răutăţii, răcirii, urii, invidiei, duşmăniei şi o comportare a oamenilor care au uitat că cea mai mare poruncă din Lege este „Să iubeşti pe Dumnezeu din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată virtutea ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Luca, 10, 27).

De asemenea, preotul duhovnic trebuie să explice şi să cultive dragostea pentru lăcaşul de cult, pentru sfintele slujbe şi, în special, datoria de a participa la Sfânta Liturghie şi de a beneficia de roadele Jertfei Euharistice.

Iată câteva dintre preocupările majore care intră în sfera de competenţă a duhovnicului, pentru ca lucrarea lui să fie eficientă. Dialogurile preotului duhovnic cu penitenţii trebuie să se refere la aceste probleme, şi nu la banalităţi străine de preocuparea duhovnicească: politica actuală, moda, scumpirea vieţii, cum se pun murăturile, excursii, neînţelegeri familiale, cancanuri de tot felul.

Duhovnicia trebuie să se refere numai la lucruri serioase, iar duhovnicul să nu rişte să cadă în ridicol şi în banal. Întrebările care i se pun şi răspunsurile date trebuie să se refere la învăţătura de credinţă şi morala creştină. 

(Pr. prof. dr. Nicolae D. NECULA, sursa: Ziarul Lumina)