„În orice ascultare ai sentimentul că eşti în casa ta“

Prima persoană cu care trebuie să discuţi atunci când, pelerin pentru câteva zile fiind, calci pragul lavrei ştefaniene de la hotarul României cu Ucraina nu este părintele stareţ sau altă persoană din conducerea mănăstirii, ci arhondarul. Părintele Isaac, căci despre el este vorba, are un nume de două ori inspirat pentru ascultarea sa. O dată pentru că ne aduce aminte de fiul patriarhului primitor de străini din Vechiul Testament, şi în al doilea rând, pentru că firea blândă a părintelui ne duce cu gândul la sfântul episcop sirian al Ninivei din secolele VI-VII. Despre viaţa în mănăstire şi bucuriile ascultării ne-a vorbit în seara dinaintea plecării noastre din Putna.

Nu vreau să înţelegeţi că părintele stareţ, arhimandritul Melchisedec, nu ştie cine este cazat în mănăstire, ci doar că responsabil cu primirea credincioşilor acolo este părintele Isaac, ajutat de părintele ierodiacon Ieremia.

Atent la orice nevoie a ta şi mereu voios, părintele Isaac ascunde în sufletul său deschidere faţă de oricine vine la Putna să-şi liniştească sufletul de grijile care-l împresoară în lume pe om clipă de clipă. Chiar l-am întrebat cum de niciodată nu e plictisit de oamenii care se tot perindă zilnic pe la arhondaric şi e mereu binedispus. Pentru că nimeni nu l-a auzit vreodată spunând: „Hmmm, au mai venit şi ăştia pe capul meu!“ Răspunsul părintelui m-a minunat:

„Dacă nu ai trezvie, dacă eşti prins vreun moment în «offside», să zicem, poate să-ţi vină gândul: «Vai, ce obosit sunt, am treabă…» Desigur că acest lucru se poate întâmpla, dar, în primul rând, conştiinţa că Dumnezeu te-a pus în locul respectiv, că eşti sub purtarea Lui de grijă, în mediul tău, şi apoi faptul că te mişti în ascultarea ta precum peştele în apă, toate acestea te fac să nu simţi oboseala sau să crezi că ceea ce faci e peste puterile tale şi astfel să-ţi displacă. Perioade grele nu sunt. Există intervale când, dacă nu ai puţină rânduială, dacă nu ai un program, dacă nu reuşeşti să-ţi faci puţin timp pentru tine însuţi, să te aduni, să faci o rugăciune, atunci te ia valul. Pentru că atunci începi să nu mai vezi lucrurile duhovniceşte, uiţi de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. De fapt, ce trebuie să faci tu nu e decât pur şi simplu să-L laşi pe Dumnezeu să lucreze mai mult. Însă, când începi să crezi că tu faci totul, atunci şchiopătezi. Totul e greu când pierzi un pic logica duhovnicească şi începi să raţionezi după logica lumii. Dar imediat te trezeşti şi spui: «Doamne, iartă-mă!», iar lucrurile, uşor-uşor, se îndreaptă.

Uneori mă întreb cum ar fi dacă acum aş primi altă ascultare decât cea de arhondar. Cred că m-aş bucura cum te bucuri de un lucru nou şi aş considera că este un alt început, exact ca acum opt ani, când am venit în mănăstire.“

Şi părintele începe să-mi povestească drumul lui spre Putna.

În urmă cu opt ani…

După ce a absolvit, în anul 2005, Facultatea de Economie, specializarea Management în comerţ, turism şi servicii, Ioan, originar din Botoşani, intră în obştea Putnei. Fusese la mormântul lui Ştefan de mai multe ori încă din timpul facultăţii, din anul trei de studiu, şi plinătatea harului pe care a simţit-o aici, pacea şi bucuria i-au fermecat sufletul. Ascultarea sa este la arhondaricul „Mitropolit Visarion Puiu“, a cărui piatră de temelie a fost pusă în 1938 de ierarhul cu acelaşi nume. Tocmai fusese redat în folosinţă în 2004, la împlinirea a 500 de ani de la trecerea în veşnicie a marelui domnitor moldovean. Mitropolit la Iaşi era atunci actualul Patriarh al României, Daniel. Au fost cazaţi acolo toţi membrii Sfântului Sinod.

„În 2004, când am venit pentru prima oară la mănăstire, ceea ce m-a impresionat foarte mult a fost dragostea imensă a părintelui stareţ faţă de noi, faţă de tineri. Acest lucru a fost ca un magnet şi dragostea părinţilor care ne-au primit mi-a rămas în suflet. O dragoste şi o bunătate care m-au pus pe gânduri. Eu cugetam, în sinea mea: «Doamne, dacă mă voi duce la mănăstire, mă stabilesc într-un loc retras…» Aşa mă gândeam atunci…“ Înainte de Putna, Ioan mai fusese la o singură mănăstire, sus, pe Rarău, sub Pietrele Doamnei, unde este icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni care izvorăşte mir din gură. Dar când a ajuns la Putna, a ştiut sigur că aici îi era locul: „Pentru mine lucrul care m-a determinat să aleg Putna a fost că l-am întâlnit pe părintele stareţ, care mai târziu avea să îmi devină duhovnic. Mă spovedeam la un preot de parohie, părintele Dumitru Butnariuc din Botoşani, şi simţeam că îl incomodez pentru că doream să vin la spovedit la două săptămâni sau când aveam nevoie. Un părinte extraordinar, foarte sensibil, de o cuminţenie şi de o bună-cuviinţă care pur şi simplu te făceau să te topeşti în faţa lui. Chiar el mi-a recomandat: «Ionuţ, încearcă să te spovedeşti la un preot de mănăstire… să vezi ce sunt ascultarea, tăierea voii.» Pentru mine acela a fost cuvântul lui Dumnezeu. Eu nu am făcut Teologia şi, în consecinţă, nu ştiam nimic despre rânduiala monahală. Mai citisem cărţi, dar nu ştiam ce înseamnă ascultarea, cum să faci sau de ce să faci… Auzisem doar părinţi care-mi spuneau: «Uite, ca să asculţi, trebuie să faci exact ce ţi se spune».“

Şi părintele, zâmbind, îşi aduce aminte de un moment nostim al începutului întru cele ale călugăriei. „Eram în ascultare la părintele Dosoftei şi aveam un câine-lup la arhondaric, pentru pază. Ziua mai era lăsat dezlegat. Părintele vorbea odată cu cineva, iar câinele a trecut pe lângă el şi i-a lins telefonul. Când a văzut asta, părintele Dosoftei mi-a dat telefonul şi mi-a spus atât: «Du-te şi spală-l!» Eu mă duc, dau drumul la apă, pun telefonul sub jet, îl spăl bine… Vă daţi seama că telefonul nu a mai fost bun de nimic. S-a stricat…“

Şi asta pentru că viaţa în mănăstire decurge după cu totul alte reguli. Dar până le deprinzi, trebuie să treacă ceva timp. Pentru că, oricât de matur ai fi în gândire, călugăria înseamnă altceva decât şederea în lume. Doar dacă te laşi în voia lui Dumnezeu descoperi altă logică, intri într-un alt timp.

Tainele ascultării monahale

Când ca monah ţi s-a spus „fă aceasta sau aceasta“, nu te mai gândeşti dacă e bine sau dacă nu e bine. Pur şi simplu faci ceea ce ţi se spune şi trebuie să simţi că acela e firescul, normalul. „Niciodată nu am stat să mă gândesc de două ori când am avut de făcut ceva, pentru că am văzut exemplul ăsta la fraţii mei, la ceilalţi părinţi. Cu toate că la început nu realizam de ce mi se cere una sau alta, după ce am început să mă coc puţin, să văd ce înseamnă ascultarea, care e rodul ei, mi-am dat seama că mă aflam lângă oameni care, înainte de a spune ei ceva altora, împlineau întru ei cuvântul zis către aceia. Nu mă consider ascultător, mă consider un norocos, un privilegiat, şi chiar stau de multe ori şi-mi zic că poate nu sunt destul de recunoscător pentru cât de mult m-a ajutat Dumnezeu şi cât de uşor mi-a fost, căci eu nu m-am luptat foarte mult, nu am avut astfel de ispite încât să-mi fie greu… Tot timpul mi s-a părut totul foarte uşor şi chiar de multe ori m-au mai întrebat unii dacă nu mi se pare greu şi am zis că mulţumesc lui Dumnezeu, niciodată nu mi-a fost greu. La început nu îmi dădeam seama, pentru că este harul lui Dumnezeu care te acoperă. Mai târziu Dumnezeu îngăduie să ai unele ispite…“

Putna este o mănăstire mare, în primul rând prin istorie, dar mai ales dacă ai în vedere numărul monahilor ei astăzi. Chiar unul dintre părinţi spunea la masă: „V-aţi gândit vreodată cât costă să cumperi fiecărui monah o pereche de pantofi? Înmulţiţi 100 cu 200 de lei şi veţi vedea la ce sumă ajungeţi doar pentru o pereche de încălţări. Nu mai punem la socoteală hainele, mâncarea, mâncarea care este oferită pelerinilor la arhondaric şi alte cheltuieli, motorină pentru maşini…“ Ascultările călugăreşti se schimbă în fiecare an; în funcţie de nevoile mănăstirii, de disponibilitatea părinţilor, ascultările se rotesc. În mănăstire, vorba părintelui stareţ, trebuie să ştii de la tractor până la calculator.

Pentru părintele Isaac orice ascultare este mântuitoare. „Nu m-aş mira dacă aş ajunge în alt loc, unde aş fi rânduit… În orice ascultare ai sentimentul că eşti în casa ta, orice ai face, fie că pregăteşti mâncare sau că te duci la câmp. De fiecare dată merg la câmp cu mare bucurie, când mai am ocazia. Şi de multe ori aşa stau şi mă gândesc: oare de ce mă duc cu o aşa mare bucurie? Pentru că stau aşa mult timp pe aici şi faptul că mă recreez sau mai schimb aerul sau peisajul îmi dă bună dispoziţie? Am simţit un lucru, un lucru de care sunt conştient. Acela că ascultarea mea şi tot ceea ce fac aici sunt rodul rugăciunii părintelui stareţ şi al părinţilor. Tot timpul m-am socotit un privilegiat şi un alintat, pentru că toţi mă privesc şi zic: «Vai, părinte Isaac, trebuie să fie tare greu acolo, la vale!» (arhondaricul este în afara incintei mănăstirii, situată puţin mai sus, n.n.). Şi eu stau şi mă gândesc: «Doamne, Tu ştii mai bine ca mine că eu mare lucru nu fac…» Dacă aş trage tare, dacă ar fi greu şi ar curge sudoare şi aş zice că muncesc eu, sau fac eu… Dar totul decurge aşa de lin şi parcă eu sunt ţinut pe palme şi văd că toată este lucrarea lui Dumnezeu. Oriunde mă duc, sau când ieşim pe la alte ascultări, pentru mine e în acelaşi timp nu numai bucuria că mai schimb un pic mediul, e ca şi cum atunci aş începe altceva, e un nou episod în viaţa mea. Văd că e rodul rugăciunii părinţilor, şi nu al ascultării mele, şi cred că aşa e în fiecare ascultare! Dacă eşti conştient că Dumnezeu te-a pus acolo pentru că aceea este voia lui Dumnezeu şi tu intri în voia lui Dumnezeu conştient că acolo îţi este locul, ai foarte multă pace şi eşti în firea ta, nu eşti crispat, totul este lin.

Îmi vine în minte un cuvânt de la Sfinţii Părinţi, de la avva Dorotei, care îl întreabă pe părintele său: «Avvo, de multe ori mă tulbur şi mă gândesc, de ce îmi este atât de uşor? Că spun Părinţii că prin multe sudori şi prin multe nevoinţe, aşa se poate intra în Împărăţia cerurilor.» Şi părintele i-a zis: «Stai liniştit, că pentru ascultători totul este aşa. Totul este uşor!» Şi mă umilesc şi sunt conştient că nu fac nimic şi că, de fapt, ascultarea nu este a mea, ci a părinţilor.

Mi-am adus aminte tot un cuvânt din Pateric. Se zice că erau doi părinţi: avva Or şi avva Atre. Ei trăiau într-o foarte mare pace, iar avva Or îl avea ca ucenic pe avva Atre. Când a venit avva Sisoe să-l vadă pe ucenicul avvei Or pentru folos, el tocmai curăţa un peşte ca să i-l gătească bătrânului. Acesta îl cheamă: «Atre, Atre!» Şi când l-a strigat, avea cuţitul în mijlocul peştelui şi acolo l-a lăsat. Avva Sisoe s-a minunat de ascultarea lui cea mare, pentru că nu a zis: «Mai aşteaptă până voi spinteca peştele!» Apoi i-a spus avva Atre: «Vreau să-ţi arăt că, de fapt, ascultarea nu e a mea, ci e a bătrânului.» Şi s-a dus, a gătit un peşte, dar l-a stricat intenţionat, apoi cei doi au stat la masă şi, mâncând, ucenicul a zis avvei: «Părinte, e bun peştele?» Atunci el i-a răspuns: «Da, bun este.» După aceea i-a adus bătrânului încă puţin peşte, însă foarte bun, şi i-a zis: «L-am stricat, avvo!» Şi a răspuns: «Da, l-ai stricat!» Atunci a zis avva Atre: «Văzut-ai că ascultarea este a bătrânului?» Exact la lucrul acesta m-am gândit de foarte multe ori: bucuria, pacea şi toate darurile pe care le-am simţit ca mari binecuvântări ştiu că sunt rodul ascultării şi al rugăciunilor părinţilor, nu ale mele. Sunt conştient de lucrul acesta şi de aceea socotesc că nu aş putea niciodată să fiu destul de recunoscător Maicii Domnului că m-a adus aici, între aşa părinţi. Sunt conştient de darul acesta mare pe care Dumnezeu mi l-a dat, ca să-l am pe părintele stareţ ca părinte duhovnicesc şi pe ceilalţi părinţi ca fraţi ai mei, de la care tot timpul am ce învăţa.

Cât valorează binecuvântarea stareţului tău

Povesteam şi părinţilor că de fiecare dată se împlinesc cuvintele părintelui stareţ. Am avut marea bucurie să merg să văd Sfintele locuri de la Ierusalim anul trecut, pe 15 ianuarie, şi ţin minte că părintele stareţ ne-a dat fiecăruia când am plecat câte o binecuvântare şi ne-a zis câte ceva. Am ţinut minte ce i-a spus unui părinte de lângă mine: «Vezi, când te duci acolo, să nu te sminteşti de nimic, să te rogi, să te foloseşti, să fii aşa şi pe dincolo.» Iar mie mi-a zis să fac ce pot, să fiu de folos, adică unde pot, să ajut. Mi-a zis: «Să ai înger păzitor, înger de pace, înger de lumină!» şi atât. Şi a fost o clipă în care, din îngăduinţa lui Dumnezeu şi spre folosul meu, ca să-mi amintesc mai bine cuvintele părintelui stareţ, acel părinte a avut o clipă în care era înclinat să se smintească de o anumită situaţie. Imediat i-am adus aminte de cuvântul părintelui spus la plecare, el s-a bucurat şi s-a îmbărbătat, şi lucrul acesta m-a trezit şi pe mine. N-am mulţumit destul părintelui stareţ, nici când m-am întors de la Ierusalim nu am îndrăznit să-i povestesc, îmi era ruşine că mă laud… Vă mărturisesc ca una din bucuriile pe care nu sunt vrednic să le am, să le trăiesc: tot drumul la Ierusalim şi în toate cele 10 zile s-a împlinit cuvântul părintelui stareţ întru toate. Mulţi spun, din experienţa lor anterioară, că la aeroportul din Tel Aviv nu este bine să spui că ştii engleză, trebuie să fii rezervat, să nu ieşi în evidenţă. Vama israeliană e o vamă foarte dificilă. La dus a fost foarte uşor, dar când ne-am întors, ne-au scanat bagajele, ne-au ţinut la rând, eu aveam nişte pietre, nişte ouă de onix. Cât am stat la rând, vreo două ore, am văzut nişte măicuţe românce; îmi era milă de ele, le percheziţionau, le întorceau pe dos bagajul. Când am ajuns la punctul de control, acesta era de forma unui pătrat, cu vreo 12 birouri, şi în mijloc era biroul lor. Şi eu am dat să mă mut la alt ghişeu, mi-am zis că acolo nu era nici un agent, m-am mutat ca să mă preia altcineva. Atunci controlorii s-au uitat mai aspru la mine şi au ridicat tonul, spunându-mi: «Cine ţi-a zis să te muţi?» Eu am stat liniştit, nu m-am tulburat deloc şi, când a venit o doamnă controlor şi m-a întrebat «Vorbiţi engleza?», eu i-am spus: «Da, sigur că da.» Femeia s-a uitat la mine, mi-a zâmbit şi mi-a zis: «Serios?» Am continuat în aceeaşi notă: «Da!» Apoi mi-a pus două întrebări scurte: dacă am ceva de declarat, dacă m-am întâlnit cu cineva în Israel, şi i-am răspuns că nu, am doar nişte cărţi, una de acasă şi una pe care am cumpărat-o. M-a întrebat câţi mai sunt din grupul nostru în spatele meu, iar eu i-am spus că vreo 7-8, şi m-a rugat să traduc şi pentru ei ca să poată trece mai repede. Am fost de acord. Au fost foarte drăguţi, foarte amabili. Aşa totul a decurs cu pace. Şi sunt conştient că pentru rugăciunile părintelui stareţ şi ale părinţilor am avut toată această mare bucurie, şi chiar mă gândeam că, în toate cele 10 zile cât am stat, îmi venea să strâng în braţe pe toată lumea. Atunci mi-am zis în sinea mea: «Când îţi dă Dumnezeu un dar, ţi-l dă atât de deplin!» Pentru mine, pelerinajul în Ţara Sfântă a rămas ca o mare binecuvântare pe care El mi-a dăruit-o.“

Lacrimi de părinte

În ultima zi pe care am petrecut-o la Putna am vorbit şi cu părintele stareţ despre monahii de acolo. Arhimandritul Melchisedec este un om dârz şi de neclintit în felul lui, asemenea marelui ctitor şi domnitor moldovean înmormântat în biserica mănăstirii, dar când a început să-mi vorbească despre cei împreună cu care duce războiul nevăzut, i-au dat lacrimile. Lacrimile lui mărturiseau mai mult decât orice altceva dragostea părintească pentru fiii săi duhovniceşti. Nu îmi venea să cred cum duritatea şi asprimea vieţii monahale pot naşte apropieri sufleteşti aidoma celor dintr-o familie unde părinţii îşi iubesc necondiţionat copiii.

„Îngerul ţi-l aduce pe novice până la uşa ta, m-a atenţionat părintele Melchisedec cu multă seriozitate. Până acolo are el grijă de acesta. Din acel moment, e sarcina ta ca stareţ să-l ajuţi, tu trebuie să-i porţi de grijă.“

Şi cum se poartă de grijă unui ucenic? Intuind vocaţia lui şi găsind, tu stareţ, un loc în mănăstire, o ascultare care să-i potenţeze la maximum această chemare. Părintele Isaac e doar una din dovezile acestei intuiţii corecte.

Augustin PĂUNOIU - Ziarul LUMINA