Sărbătoarea „Izvorul Tămăduirii”, tradiţie şi continuitate

Secolele au trecut unul după altul şi, în ciuda vitregiilor istoriei, Izvorul Tămăduirii de la Constantinopol nu a secat niciodată, aducând celor credincioşi bucurie şi vindecare sufletească şi trupească. După primul război mondial, statul turc, pe teritoriul căruia se află acest binecuvântat izvor, a reamenajat zona, transformând-o într-o adevărată oază de odihnă şi tratament, păstrându-i însă numele de Izvorul Tămăduirii.

Eparhia Romanului are un astfel de loc presărat cu izvoare tămăduitoare, la Slănic Moldova, unde, în luna iulie 1801, a fost descoperit primul izvor mineral, iar, de atunci, pelerinii din întreaga lume poposesc temporar, pentru vindecarea unor afecţiuni. În Vinerea de după Paşte, la sărbătoarea Izvorul Tămăduirii, este un frumos obicei la creştini să se sfinţească apa, apoi, cu aceasta se stropesc întâi casele, fântânile, troiţele, precum şi creştinii, în amintirea evenimentului petrecut în jurul anului 454 la Constantinopol, când acel orb a primit, de la Maica Domnului, tămăduire prin intermediul apei sfinţite. Şi noi serbăm cu mare evlavie şi bucurie această zi, rugându-ne Maicii Domnului, cum zice o cântare bisericească. „Izvor eşti cu adevărat stăpână, al apei celei vii, că Tu speli bolile cele cumplite, Cea ce ai izvorât pe Hristos, apa cea de mântuire...”.

„Am văzut lumina cea adevărată, pe Maica Preacurată... Aici este Izvorul Tămăduirii... fântâna dătătoare de sănătate”

Izvorul Tămăduirii, această mare sărbătoare a creştinătăţii ortodoxe, are o istorie veche de 1.500 de ani, avându-şi originea în perioada domniei împăratului bizantin - Leon cel Mare, evlavios şi binecredincios. Pe când încă nu era pe tronul Bizanţului, Leon a întâlnit un orb, pe care l-a luat de mână spre a-l călăuzi. Acest bătrân, însă, era un om luminat de Dumnezeu şi neîncetat predica creştinilor că, în pădurile imperiale, sunt izvoare şi lacuri ce sunt ocrotite de Maica Domnului, apărătoarea sihaştrilor din acele locuri.

Tradiţia spune că cei doi, afundaţi în discuţiile lor teologice, despre marele praznic al Învierii Domnului, s-au rătăcit în acele sălbatice împrejurimi împădurite. Bătrânul i-a cerut lui Leon apă de băut, dar negăsind, s-a întristat. Atunci, un glas de sus i-a spus: „Nu este nevoie să te osteneşti Leon, căci apa este aproape. Pătrunde, Leone împărate, mai adânc în pădurea acesta! şi luând cu mâinile apă tulbure potoleşte setea orbului şi apoi udă cu ea ochii cei nevăzători şi se va cunoaşte de îndată cine sînt Eu”. Minunea s-a petrecut în clipa în care tânărul a făcut întocmai cum i s-a relevat de sus, şi a descoperit într-o poiană un izvor miraculos cu „apă dumnezeiască”. După ce şi-au potolit setea, Leon i-a atins cu apă ochii orbului, care şi-a recăpătat lumina. „Maica Domnului, eşti aici! Te-am găsit!”, a strigat bătrânul cu lacrimi în ochi. Copleşit de minune, Leon a căzut în genunchi şi a rostit: „Am văzut lumina cea adevărată, pe Maica Preacurată... Aici este Izvorul Tămăduirii... fântâna dătătoare de sănătate”.

Bătrânul înţelept i-a prezis lui Leon că, nu după multă vreme, va ajunge împărat. Prima grijă a noului împărat a fost să ridice o biserică în cinstea Maicii Domnului, lângă izvorul dătător de tămăduiri, cu apă miraculoasă. Minunile n-au încetat să se petreacă, în acel dumnezeiesc loc. Împăratul Iustinian, al Bizanţului, s-a vindecat şi el de suferinţă, la acel izvor, fapt pentru care a ridicat, în secolul VI, o biserică impunătoare pe locul celei vechi, care va fi refăcută şi înzestrată cu odoare de preţ de către succesorii săi: Vasile Macedoneanul şi fiul acestuia, Leon cel Înţelept.

(Preot protopop Florin ŢUSCANU)