Temeiuri ale rugăciunilor pentru cei adormiți în Domnul (I)

În Sfânta Scriptură întâlnim numeroase referiri la viaţa viitoare. Iată doar câteva din cele mai semnificative: În Cartea Facerii (25, 8) se spune: „Şi a murit Avraam ... şi a fost adăugat la poporul său ...," iar patriarhul Iacov zice: „Eu am să trec la poporul meu..." (Facere 49, 29). Mântuitorul le spune ucenicilor Săi: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-1 ucidă" (Matei 10, 28). Sf. Ap. Pavel zice: „Fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem" (Rom. 14, 8).
Viaţa viitoare presupune activitate, însă una superioară celei de pe pământ. Expresia „în loc de odihnă", din rugăciunea pentru cei adormiţi, nu exprimă lipsa oricărei activităţi, ci, dimpotrivă, o activitate lipsită de orice oboseală. Sufletul, în viaţa de după moartea trupului, este activ cu toate funcţiile sale. El cugetă, doreşte şi simte. O dovadă clasică ne-o oferă parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (Luca 16, 19—31).
1. După moarte nimeni nu mai poate lucra pentru mântuirea sa, „căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze” (Ioan 9, 4). Nimeni nu mai are posibilitatea, după moarte, de a se decide pentru bine sau rău, ci va continua linia ce a avut-o în pragul morţii. Viaţa viitoare se pregăteşte din viaţa aceasta.
2. Sufletele, în viaţa de după moarte, vor fi fericite sau nefericite, primind răsplata raiului sau a iadului. Raiul este un loc şi o stare unde merg sufletele drepţilor. Este un loc pentru că sufletele sunt limitate, nu atotprezente, având nevoie de un loc. În rai sunt mai multe stări de fericire, fiecare suflet aflându-se pe starea pe care a dobândit-o: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt" (Ioan 14, 2). „Cel care sădeşte şi cel care udă — spune Sf. Ap. Pavel — sunt deopotrivă şi fiecare îşi va lua plata după osteneala sa” (I Cor. 3, 8).
Iadul este un loc şi o stare în care merg sufletele păcătoşilor pentru a-şi primi pedeapsa cuvenită, petrecând împreună cu îngerii răi (II Petru 2, 4—9). Chinurile iadului sporesc în intensitate în funcţie de mulţimea păcatelor, fiecare primind ce i se cuvine.
3. Potrivit învăţăturii Bisericii noastre, după moarte, sufletul are o stare provizorie (definitivă va fi numai după judecata de obşte). Este posibilă, deci, o schimbare în starea sa, însă nu prin puterile proprii, ci prin mijlocirea Bisericii.
4. Între cei vii şi cei morţi există legătura veşnică a iubirii (cf. I. Cor. 13, 8), care ne uneşte tainic pe toţi oamenii.
Legătura şi influenţa reciprocă dintre cei vii şi cei morţi se numeşte comuniunea sfinţilor. Cei douăzeci şi patru de bătrâni din Apocalipsă, care reprezintă pe sfinţi, au fost văzuţi de Sf. Ioan căzând la picioarele Mielului, „având fiecare alăută şi cupe de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor” (Apoc. 5, 8).
Dragostea faţă de noi îi face pe sfinţi să-şi unească rugăciunile lor cu ale noastre pentru a ne ajuta la biruinţa ispitelor şi la dobândirea mântuirii. Mijlocirile lor sunt bine primite de Dumnezeu. Pe sfinţi îi invocăm în rugăciuni pentru a deveni mijlocitori şi pentru cei adormiţi. Dar, în afară de sfinţii canonizaţi, care se impun în conştiinţa Bisericii ecumenice — reprezentaţi prin cele nouă miride de la Proscomidie —nu ştim care dintre cei adormiţi se roagă pentru noi sau au nevoie de rugăciunile noastre.
Biserica se roagă pentru toţi cei adormiţi, drepţi sau păcătoşi, pentru că nu cunoaşte starea fiecăruia după moarte.
Pe disc la Proscomidie, miridele pentru cei morţi sunt puse toate la un loc. Prin aceasta se exprimă conştiinţa Bisericii că există o gradaţie continuă de la cele mai înalte trepte ale drepţilor, până la cele mai de jos ale păcătoşilor şi că „cei declaraţi drepţi la judecata particulară, dar în măsură mai redusă, nu se deosebesc prea radical de cei ce au în ei petele păcatelor în grade mai mici şi lăsaţi în iad". Aceasta face posibil ca cei din iad, „care nu se deosebesc prea radical de cei din rai, să treacă în rai până la judecata din urmă, prin rugăciunile sfinţilor şi ale celor de pe pământ”.
Cei din rai, chiar din locuri inferioare, rămân în rai, dar „pot progresa la trepte tot mai înalte prin rugăciunile celor de pe pământ şi ale lor pentru aceştia şi pentru intrarea tot mai activă a lor în comuniune cu Hristos" (Pr. prof. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Bucureşti, 1978, p. 323).
Cei din iad, dar nu lipsiţi total de credinţa în Hristos, „pot fi mutaţi şi ei în raiul comuniunii cu Hristos" sau pot fi ridicaţi de la chinuri mai grele la unele mai uşoare, prin rugăciunile celor de pe pământ şi ale sfinţilor, cerute de cei de pe pământ.

(Mitropolit Laurenţiu STREZA)