De ce eu?

Întâmplarea pe care vreau să v-o povestesc astăzi s-a petrecut în capitala Angliei, înainte de anii 1990. Un pastor anglican a invitat să vorbească în biserica sa, All Souls, un vestit jurnalist britanic convertit la creştinism, Malcolm Muggeridge. Biserica se află în piaţa Langham. Toţi necredincioşii din vecinătate s-au adunat, bucurându-se de ocazia unică de a pune în dificultate un credincios al lui Hristos. După slujbă, a urmat o reuniune la care s-a servit cafea, iar domnul Muggeridge a răspuns la întrebări.

În general s-au pus întrebări de genul: „De ce ne-aţi dezamăgit?“ Când pastorul protestant a considerat că era momentul ca întrunirea să se încheie, a cerut să nu se mai pună decât o singură întrebare. Dar după ce răspunse, Malcolm observă un băiat aflat într-un scaun cu rotile, care încerca să vorbească. Jurnalistul se opri. „Mai este cineva care doreşte să pună o întrebare. Voi mai rămâne ca să răspund“, zise el. 

Din nou băiatul se strădui să articuleze câteva cuvinte, dar nu reuşi. „Nu te grăbi, spuse domnul Muggeridge încurajator. Vreau să aud ce ai de întrebat şi nu voi pleca până ce nu răspund.“

Apoi, cum cu tot efortul băiatul nu reuşea decât să se contorsioneze chinuitor, invitatul coborî de pe podium, se duse până la el, îi puse braţul în jurul umerilor şi zise: „Ia-o încet, fiule. E în regulă. Ce vrei să mă întrebi? Vreau să aud, am să aştept.“

Într-un sfârşit, băiatul bolborosi: „Atunci, de ce eu?“, rosti arătând spre el.

În sală se făcu linişte. Jurnalistului părea că i s-a dat lovitura de graţie. Necredincioşii începeau să jubileze. Muggeridge tăcea. În cele din urmă, el întrebă pe cel din cărucior: „Dacă ai fi fost sănătos, ai fi venit să mă asculţi în seara aceasta?“ Băiatul făcu semn că nu. Atunci jurnalistul britanic adăugă: „Dumnezeu ţi-a dat o povară grea. Dar gândeşte-te că lui Hristos i-a dat una şi mai grea. Să te faci om şi să suferi nevinovat pentru toţi e mai greu decât ceea ce porţi tu astăzi. Poate în felul acesta, adică prin suferinţă, a făcut El să afli de iubirea Sa şi să ajungi să-ţi pui nădejdea în El“.

Ochii copilului erau în lacrimi. Nici Muggeridge nu dădea semne că ar fi fost impasibil la ce se petrece. Era copleşit de emoţie. Băiatul a avut ultimul cuvânt. „Da, cred că doar aşa are sens ceea ce trăiesc!“ (Adaptare de Augustin Păunoiu, după o pildă din volumul „Vitamine duhovniceşti“, Anthony M. Coniaris, vol. 2, Editura Sophia, 2010)