Miracolul şi darul iertării

Am trăit cu toţii momentele noastre de umilinţă, de ruşine, de vinovăţie. Am fost victime ale agresiunii de diferite tipuri. Dar dacă am fi învăţat să iertăm, pe noi şi pe ceilalţi, cu siguranţă că astăzi am fi cu mult mai tihniţi, mai echilibraţi, mai fericiţi. Se spune însă: că niciodată nu e prea târziu să înveţi să o faci.

Deseori, ne putem considera îndreptăţiţi să simţim mai degrabă, revoltă decât iertare pentru nedreptăţile la care suntem supuşi. Din păcate însă, revolta nu produce decât o scurtă descătuşare de moment, acţionând ca un buzdugan psihic care vine doar să spargă imaginea tulburătoare ce tocmai se ridica la suprafaţa memoriei, ca să o afunde din nou, mai adânc, în văile întunecate ale sufletului. De aici însă, ea va continua în tăcere, uitată şi neştiută de nimeni, să-şi reverse efectul toxic asupra apelor subterane ale fiinţei noastre. Acest fenomen poate fi comparat cu o poluare constantă a energiilor noastre inconştiente. Perturbate, aceste reziduuri emoţionale nevindecate, vor continua să îşi prelungească efectele chiar şi asupra celor mai banale acţiuni ale vieţii noastre de zi cu zi.

Mugurii neînduplecării

Cercetătorii specializaţi în studierea dezvoltării psihologiei copilului au ajuns la concluzia că sentimentele profunde de vinovăţie îşi au originea în chiar primul an de viaţă. În primele lui 6 luni, copilul se identifică psihic, practic, cu mama sa. De aceea, orice mic gest al acesteia care i se poate părea lui că-l lezează în vreun fel (neglijează), este decodificat de el ca o respingere din partea tuturor, un abandon, o condamnare, o vină că există. Psihologul D.W. Winnocott identifică însă, originile sentimentului de vinovăţie în a doua jumătate a primului an de viaţă, când psihicul copilului îşi percepe mama ca pe o persoană diferită de el. Faptul declanşează în el conştientizarea faptului că impulsurile lui pot distruge. Aceasta este sursa celui mai profund şi mai iraţional complex de vinovăţie care perturbă adesea viaţa copilului şi, mai pe urmă, anii de maturitate. La asta se adaugă culpabilităţile şi neînduplecările pe care acestea le produc, preluate de cele mai multe ori inconştient din istoria evoluţiei propriilor relaţii.

Iertarea de sine

Reiese că avem, chiar fără voia noastră, o mulţime de lucruri de iertat. În primul rând în/la noi înşine, o mulţime de răni de vindecat şi de prizonieri lăuntrici de eliberat. De ce? Pentru că lumea aşa cum o vedem noi, nu este altceva decât o uriaşa oglindă a celor mai ascunse conţinuturi din interiorul nostru. Dacă refuzăm să le recunoaştem, neapărat cu interes şi cu iubire, vor găsi singure un mod de a ne ieşi în cale în împrejurări.

Poţi să ştii

Un truc prin care ne putem da cu uşurinţă seama de gradul de iertare la care am ajuns faţă de propria persoană este acela de a vedea câţi sunt cei pe care nu-i putem ierta, dintre cei care ne-au greşit cândva. Apoi, trebuie să evaluăm nivelul de încrâncenare pe care îl menţine această lipsă a iertării. Pentru că fix în măsura în care nu-i putem ierta pe ceilalţi, nu ne putem ierta nici pe noi înşine.

Tu, apoi restul

„Concluzia e şi simplă şi paradoxală: dacă eu nu am rezolvat ceva în mine însumi mă voi împiedica peste tot în jur de acel ceva pe care-l voi regăsi, revedea, acuza, pedepsi la toţi ceilalţi. Este de fapt propria mea formă inconştientă şi înverşunată de a nega faptul că acel lucru ar avea vreo legătură cu persoana mea. Cu cât negarea va fi mai puternică, cu atât forţa cu care se va dezlănţui cândva din inconştientul meu va fi mai copleşitoare. Unica soluţie: iertarea cu forţa ei nebănuită şi miraculoasă”, explică psiholog Monica Brânduşescu.

Apa vie a iertării

Iertarea are puterea de a croi un drum prin hăţişul propriilor culpabilităţi către nevinovăţia din noi. În momentul în care nu vom mai acuza ceea ce ni se pare intolerabil în/la ceilalţi dar vom privi adânc în noi, vom găsi neîndoielnic, susţin specialiştii şi sursa acestei aversiuni viscerale. „Recunoscând-o, o vom dizolva. Dacă vom scufunda acel ghimpe, de mult înfipt în fibra sufletului nostru, în apa vie a iertării, atunci din el vor înflori trandafirii iertării, iar rănile se vor vindeca şi peste noi va pluti înmiresmată adierea eliberării de culpabilitate şi mânie. Abia atunci se va elibera cu adevărat şi potenţialul creator cu care fiecare dintre noi am venit pe lume” mai precizează Monica Brânduşescu.

Iertarea celorlalţi

În „Jurnalul fericirii“, Nicolae Steinhardt spunea: ,,Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. (Şi iertarea fără uitare e ca şi cum n-ar fi, ca bătătura fără câine, ca gura fără dinţi). Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine. (Şi această ţinere de minte otrăveşte. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin căinţă, dincolo de căinţă: la a ne ierta.)

Cel mai greu ne vine a-i ierta pe cei cărora le-am greşit. Cine ajunge să poată ierta pe cel faţă de care a greşit, cu adevărat izbuteşte un lucru greu, cu adevărat bate un record. Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât considerăm de regulă: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpăţânatei noastre răutăţi.“

Oaspete la masa lui Dumnezeu

Aici e toată taina: iertarea ne scoate din statutul de victimă (a noastră şi a celorlalţi) şi ne aşază în ipostaza de zeu, reconectându-ne la lumina şi pacea sinelui nostru. Este deja un lucru cunoscut faptul că de fiecare dintre cei pe care nu îi putem ierta, ne leagă veşnic nişte fire invizibile, dar pline de forţă, care ne menţin prizonierii unei tensiuni conflictuale, ai unei relaţii în care, câtă vreme nu putem ierta, păstrăm permanent statutul de victimă ce hrăneşte inconştient puterea asupritorului asupra sa. În astfel de situaţii, iertarea acţionează precum o sabie de lumină care taie legătura parazitară care ne privează de deplinătatea energiei şi forţei noastre vitale sau/şi creatoare. Odată ruptă această legătură se petrece un lucru uimitor: ies brusc din statutul de victimă, de om slab şi înfrânt de răutatea celuilalt, şi mă conectez la partea divină din mine, singura care poate dărui putinţa iertării.

„Iertarea este (cum menţionează de altfel şi Sfintele Scripturi şi prea puţin reţin), calea grea dar sigură, de vindecare a rănilor celor mai adânci. De eliberare a energiilor uimitoare captive în înverşunarea de a acuza şi de a obţine desăvârşita pace lăuntrică. Să ierţi este ca şi cum ai fi oaspete la mesa veşnic întinsă a bunătăţii lui Dumnezeu.”

(Adriana Vela, www.scoalaedu.ro)