De la cuminecare la comunicare

Două situaţii trăite în aceeaşi Biserică a lui Hristos. În ajunul unei sărbători, undeva, la o mănăstire din România, se întâlnesc două persoane. Una spune către cealaltă: „Îmi pari foarte cunoscut, dar nu ştiu de unde să te iau“. Iar răspunsul (magistral, aş putea spune) răsună şi astăzi în inima mea: „Cu siguranţă ne împărtăşim din acelaşi Potir“. Ce înţelegere profundă a vieţii!

După mai mult timp, într-o biserică de mir din România, mai multe persoane se apropie de Potir şi se împărtăşesc. În aceeaşi zi, după-amiază, două dintre persoanele care se cuminecaseră dimineaţă cu acelaşi Hristos se întâlnesc, în priviri, „din întâmplare“, pe stradă. Se privesc unul pe altul şi merg mai departe. Nici măcar un salut.

Iar dacă aceasta pare să fie o situaţie extremă, să vedem mai îndeaproape ce se întâmplă duminică de duminică cu noi, la biserică. Liturghia s-a terminat. Părintele predică. Se cam lungeşte. Nu mai termină odată? În sfârşit, a terminat. Cu toţii ne grăbim să fugim din nou în singurătatea noastră. Eventual, în fuga noastră, aruncăm un „Doamne ajută“ sec celor pe care-i întâlnim în cale. Şi poate şi un zâmbet. Şi iarăşi am plecat din biserică şi nu m-a întrebat nimeni dacă mă doare ceva, dacă am nevoie de ceva.  

Hai să-L ajutăm şi noi să ne ajute!

Eu nu mai  vreau doar „Doamne ajută“. Vreau să mă ajuţi şi tu, îmi doresc să te ajut şi eu! Doamne-ajută! Da, El ne ajută, nu ne îndoim de asta, dar hai să-L ajutăm şi noi să ne ajute! Cum? Părintele Sofronie vine cu răspunsul. El se ruga astfel pentru fraţii din mănăstirea sa: „Doamne, învaţă-ne unul pentru altul a ne ruga, poverile unul altuia cu răbdare a purta şi ne împreunează pe noi întru cea a dragostei nedespărţitei legături, dând nouă şi a vedea în fiecare frate şi soră chipul slavei Tale celei negrăite şi a nu uita că fratele nostru este viaţa noastră“.

Dar cum să dăm viaţă acestui cuvânt? Unii mi-ar spune că un prim pas ar fi să ne rugăm unii pentru alţii. Da, şi eu sunt într-un grup de citire a Psaltirii. Şi am o listă cu ceilalţi 19 care se roagă. Dar îi cunosc doar pe 2-3 din acea listă. Ştiu doar că merg şi ei la aceeaşi biserică la care merg şi eu. Pe cine pun eu înaintea lui Dumnezeu? Un nume? Ar putea la fel de bine să fie un număr. Eu aş vrea să pun înaintea Domnului o persoană căreia îi cunosc dorinţele, aspiraţiile, necazurile, împlinirile şi neîmplinirile. Şi aş putea garanta că şi ceilalţi se roagă pentru robul lui Dumnezeu Vlad, despre care nu ştiu nimic. Da, Dumnezeu primeşte şi rugăciunea asta. Şi care-i folosul, dacă noi rămânem doar nişte nume impersonale legate între noi doar pe foaia de hârtie pe care s-a alcătuit tabelul de citire a Psaltirii. Eu nu mai vreau să te întâlnesc pe stradă şi să trecem unul pe lângă altul „întâmpinându-ne“ cu mai multă răceală decât ne oferă toţi ceilalţi „necunoscuţi“ care trec pe lângă noi. E nevoie să ne rugăm unii pentru alţii, dar, mai înainte de asta, e nevoie să ne cunoaştem. Într-un mod viu. Aş vrea să ştiu şi eu care sunt poverile pe care le port. Altfel, mie îmi este foarte simplu să mă rog pentru x, y, z, despre care nu ştiu nimic. În ritmul acesta aş putea pomeni câteva mii de nume. Dar în cel mai bun caz o să ajung să mă doară gura, nicidecum inima.

Să spargem „bisericuţele“!

O altă soluţie (sau, mai bine zis, un alt pas) ar fi agapa de după Liturghie. Cineva mi-a spus că asta nu ar ajuta la mare lucru. Am face agapă şi fiecare va vorbi şi se va apropia de aceleaşi persoane pe care le cunoaşte şi cu care oricum vorbea şi fără să se facă agapă. Tocmai aceasta ar fi ideea, ca măcar la aceste agape să spargem „bisericuţele“ şi să ne apropiem de persoane mai puţin cunoscute şi, dacă se poate, de persoane care au alte ocupaţii decât noi, pentru a vedea şi cum privesc/trăiesc alţii viaţa. Căci dacă tu eşti medic şi vorbeşti tot cu un medic, nu ai mare câştig, rămâi tot în universul tău. Dar dacă te apropii de un zidar, de exemplu, vei afla o cu totul altă perspectivă de a vedea viaţa, vei avea multe de învăţat.

Iar dacă la tine la biserică nu se face agapă, totuşi mai este o soluţie. Îndrăzneşte nebunia ca, într-o zi, să-ţi permiţi luxul de a invita la un ceai pe cineva care se împărtăşeşte din acelaşi Potir cu tine. Pentru a-i afla măcar numele. Şi apoi, să-ţi faci din asta un obicei. Să nu treacă perioada dintre o Liturghie şi alta, dintre o duminică şi altă duminică fără să fi invitat pe cineva din parohia ta la masă, la un ceai, la o îngheţată, la o plimbare. Şi astfel ne vom da şansa unul altuia de a afla infinitatea de bogăţii ce sălăşluiesc în fiecare dintre noi. Doar aşa vom avea şansa de a descoperi ce oameni minunaţi avem lângă noi şi de a stabili relaţii adevărate unii cu alţii.

Dar nici aici să nu cădem în capcană. E firesc să îţi doreşti ca aceste întâlniri/invitaţii/vizite de peste săptămână să aibă loc cu persoane dragi ţie. Şi e bine să fie şi aşa. Dar, treptat, e bine ca acestea să fie diversificate, să încerci să te apropii şi de persoane care nu sunt chiar pe inima ta, în duhul tău, sau care, din cine ştie ce motive, poate îţi sunt indiferente sau chiar antipatice.

Iar dacă nici asta nu se poate, măcar la sfârşitul slujbei, în loc să te grăbeşti să pleci acasă sau în loc să întreţii conversaţii cu aceiaşi oameni, măcar acum îndreaptă-ţi atenţia către cel care e mai mereu singur sau trist şi care nu e înconjurat de atât de mulţi prieteni ca şi tine. Vei fi ca o comoară de nepreţuit pentru el.

(Vlad BOTEZ, sursa: Ziarul Lumina)