De ce oamenii ceilalţi sunt mai păcătoşi decât mine?

Aşa cum se considera pe sine, în comparaţie cu ceilalţi oameni, fariseul credea, cu adevărat, că dreptatea sa personală era superioară. Întregul tablou îl expunea pe el, în toată splendoarea faptelor sale, dar mai există loc şi pentru Dumnezeu în acest tablou?

Un semn al sănătăţii şi maturităţii spirituale este acela că creştinul îşi vede păcatul său, ca fiind cel puţin la fel de mare, dacă nu chiar mai mare, decât păcatele altora. Nu vom insista asupra acestui aspect, căci a fost discutat într-un articol anterior, dar trebuie să menţionăm faptul că Apostolul Pavel îşi descrie propria atitudine, astfel: Vrednic de credinţă şi de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu (1 Timotei 1, 15). Aşadar, Sfântul Pavel a slujit oamenilor cu acest sentiment profund, de a fi un păcătos mai mare decât oricine.

Dar observăm că o astfel de atitudine este foarte greu de găsit, mult mai la îndemână fiind una total opusă, aceea că eu nu sunt aşa de păcătos ca ceilalţi. Aceasta este generată de trufie, care mă face să cred că toţi ceilalţi sunt mai păcătoşi decât mine. De fapt, dacă această atitudine este prezentă în inima şi mintea credinciosului, este imposibil urcuşul spiritual. Din clipa în care încep să nutresc această atitudine arogantă, început să mă port cu un aer de superioritate faţă de ceilalţi. Însă, acest „aer” este foarte diferit de „suflarea” Duhului Sfânt din sufletul credinciosului şi niciodată nu poate pricinui o creştere duhovnicească.

Fariseul, în toată splendoarea faptelor sale

Cei mai mulţi dintre fariseii menţionaţi în Noul Testament nu erau cunoscuţi pentru smerenia lor. În pilda Evangheliei din duminica a XXXIII-a după Rusalii, Fariseul, stând (în picioare), aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. (Luca 18, 11). Observăm că, aşa cum se considera pe sine, în comparaţie cu ceilalţi oameni, el credea cu adevărat că dreptatea sa personală era superioară. Aşadar, întregul tablou îl expunea pe el, în toată splendoarea faptelor sale, iar Dumnezeu era doar un simplu martor.

Dar nu se opreşte aici, ci încă mai adaugă câteva pete de culoare, spunând: Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig(Luca 18, 12). Acestea sunt câteva lucruri prin care el se simte superior celorlalţi. Cât de trist…el nu a înţeles că dreptatea omului este ca o haină murdară, înaintea lui Dumnezeu, dacă nu se face cu inima curată (Isaia 64, 5). Nu a învăţat să rostească, asemenea psalmistului, Bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta (Psalmul 50, 15).

Despre acest tip de atitudine, Sântul Ioan de Kronstadt spune: „Când îţi vine în minte gândul nebunesc de a-ţi număra faptele bune, imediat corectează-ţi greşeala şi mai degrabă numără-ţi păcatele, greşelile tale continui şi nenumărate, faţă de Stăpânul Atotmilostiv şi vei afla că numărul lor este ca nisipul mării, dar virtuţile tale, în comparaţie cu ele, sunt nimic”.

Vameşul, conştient de mizeria păcatului

Continuând pilda Mântuitorului, într-un alt colţ al curţii templului, ni se descoperă un tablou cu totul diferit: Vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului (Luca 18, 13). Ce diferenţă de atitudine! El nu se considera vrednic înaintea lui Dumnezeu şi, prin urmare, nu îşi pierdea timpul, comparând-se cu ceilalţi. Era atât de conştient de păcătoşenia sa, încât nu a căzut în capcana care l-a ademenit pe fariseu.

El îşi bătea pieptul, arătând izvorul păcatului său, exprimându-şi durerea păcatului şi pocăinţa, aversiunea şi oroarea de sine, din cauza acestuia. Şi făcea acest lucru pentru a-şi trezi toate puterile şi facultăţile sufletului, spre a fi capabil să-L cheme pe Dumnezeu în sufletul său sfâşiat, spunând, Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Aceasta era rugăciunea lui; una scurtă, dar foarte completă şi foarte diferită de cea a fariseului. Ea este o mărturisire a faptului că era păcătos, ca urmaş al lui Adam, fiind conceput şi născut în păcat, şi păcătos prin fapte, făcând multe păcate. Un păcătos vinovat şi murdar, care merita mânia lui Dumnezeu şi iadul cel mai de jos. Dar, el vorbea despre sine, ca şi cum era singurul păcătos din lume, sau că nu mai era altul ca el. În rugăciunea lui există şi o cerere, de milostivire, adresată lui Dumnezeu, căci faţă de El a păcătuit şi la El este milă şi iertare şi numai El poate ierta păcatul.

Atitudinea este totul

Iată, doi oameni diferiţi. Unul îşi spunea virtuţile, iar celălalt, mai în spatele templului, păcatele. Bune erau virtuţile fariseului. Vameşul nu le avea, dar, în lipsa lor avea smerenia. Rele erau faptele vameşului, dar, pentru smerenie s-a întors din templu mai îndreptat la casa sa. Cu îmbinarea virtuţilor unuia şi cu smerenia şi cuvintele celuilalt s-au nevoit oamenii de-a lungul veacurilor, căci: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, sunt cuvintele rugăciunii neîncetate, care-şi au obârşia în cuvintele vameşului. Cu această rugăciune, mulţi s-au întors mai îndreptaţi „acasă” în împărăţia lui Dumnezeu.

(Sursa: www.doxologia.ro)