Harul lui Dumnezeu: un privilegiu acordat celor smeriţi

„Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi” (Iacov 4:6)

Mândria

În esenţa ei, mândria este acţiunea de a lua ceea ce aparţine doar lui Dumnezeu: A-ţi atribui realizările Lui, a-ţi însuşi lucrurile Sale şi a-ţi aroga drepturile pe care doar El le posedă. Mândria este primul păcat care s-a săvârşit în univers, atunci când Lucifer a atentat la slava şi întâietatea lui Dumnezeu, lucruri care aparţin doar Fiinţei Supreme. Mândria este esenţa naturii celui rău, principiul dezintegrator şi cauza tuturor celorlaltor păcate. Omul mândru este un monstru, o persoană cu care este imposibil de convieţuit. La el nu există loc pentru ceilalţi. Pentru a stoarce un cuvânt de apreciere din gura cuiva, el este gata să sacrifice mai mult decât ar face-o pentru nişte grămezi de bani. Pentru orgoliul rănit, este dispus să plătească chiar averi strânse cu trudă într-o viaţă. Exemplul cel mai concludent este Haman cu cei zece mii de talanţi de argint ai săi.

Smerenia

În esenţa ei, smerenia presupune a acorda lui Dumnezeu locul, rolul şi statutul pe care Acesta Îl merită în cadrul creaţiei Sale. De aceea în Biblie smerenia, de multe ori, este asociată cu supunerea. (Filipeni 2:8, Iacov 4:6-7, etc) Smerenie înseamnă a ne aşeza pe o poziţie corectă în raport cu Dumnezeu, a recunoaşte meritele Sale pentru tot ce avem şi suntem. În 1 Corinteni 4:7 Pavel îşi întreba cititorii: ,,Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?” Omul smerit este dependent sută la sută de Dumnezeu, deoarece este conştient de faptul că totul vine de la El. Singurul lucru care ne aparţine în exclusivitate este păcatul. Deci dacă cineva simte nevoia să se laude cu realizările sale personale, atunci singurul domeniu vrednic de trâmbiţat este cel al păcatelor şi slăbiciunilor. De aceea Pavel spune: ,,nu mă voi lăuda decât cu slăbiciunile mele.” (2 Cor. 12:5)

Harul

În cel mai general sens posibil, harul reprezintă tot ceea ce primim de la Dumnezeu în afară de iad. Iadul este singurul lucru pe care îl merităm cu prisosinţă, iar tot ceea ce primim în afară de acesta se numeşte har: adică dar nemeritat. De aceea Scriptura vorbeşte despre harul felurit al lui Dumnezeu, deoarece acesta cuprinde tot ceea ce primim de la Dumnezeu, ca expresie a dragostei Sale. (1 Pet.4:10) În natura Sa iubitoare, Dumnezeu are această înclinaţie de a acorda har, dar nu celor mândri, ci numai celor smeriţi. De fapt, oamenii mândri nici nu au nevoie de har, deoarece ei consideră că tot ce primesc este dreptul care li se cuvine sau răsplata pentru meritele lor personale. Oamenii mândri schimbă harul în plată, răsplată, sau retribuţie divină acordată în virtutea meritelor şi drepturilor personale. În concepţia oamenilor mândri, Dumnezeu este îndatorat să le facă bine. În schimb oamenii smeriţi ştiu că nu au nici o vrednicie, şi nimic cu care s-ar putea făli înaintea Celui de sus. Ei iau harul ca atare. De aceea: condiţia de bază a căpătării harului este smerenia, pentru că aceasta presupune să te apropii de Dumnezeu de pe poziţia pe care eşti, cu sinceritate şi realism spiritual. Prima dintre fericiri, sună astfel: ,,Ferice de cei săraci în duh.” Adică, ferice de cei care au constatat că singura lor sursă demnă de încredere este Dumnezeu, şi care îşi leagă toate speranţele de El.

Procesul smeririi

Noi nu ne naştem smeriţi ci din cale afară de mândri. Purtăm în noi sămânţa încrederii în sine, a independenţei şi răzvrătirii faţă de Dumnezeu. Este adevărat că unii oameni, prin temperament, educaţie, sau condiţii de viaţă, par mai smeriţi decât alţii, dar luaţi la bani mărunţi se vor dovedi la fel de mândri ca şi ceilalţi. Eu am fost un astfel de om. Totdeauna m-am considerat un om smerit, mai ales în comparaţie cu alţii. Credeam că mândria este singurul păcat care nu îmi va da de furcă. Însă când a umblat Dumnezeu puţin prin cotloanele şi labirinturile sufletului meu, au ieşit de acolo la suprafaţă, tot felul de forme, care mai de care mai subtile şi mai spurcate de mândrie, încât m-a apucat groaza morţii. Procesul smeririi este unul extrem de dureros, mai ales atunci când îl practici aşa cum se cere. Când i te împotriveşti, firea plânge ca un copilaş care cerşeşte milă, de ţi se rupe inima, dar urlă ca un tigru gata să sfâşie tot ce-i stă în cale, fără pic de milă, când îi faci pe voie. Dacă aţi fost atenţi aţi putut vedea lucrul acesta în propria viaţă, sau chiar mai bine în experienţele altora, deoarece la alţii vedem răul mai desluşit decât în noi. În procesul smeririi decizia principală ne revine nouă, însă beneficiem şi de ajutorul lui Dumnezeu.

Rolul nostru în procesul smeririi

Porunca de a ne smeri ne este dată nouă: Iacov 4:10 ,,Smeriţi-vă înaintea Domnului, şi El vă va înălţa.”,1 Petru 5:6 ,,Smeriţi-vă, deci, sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe.” Fiecare are datoria şi porunca să se smerească. Şi fiecare trebuie să se smerească pe sine nu pe alţii. Care este secretul ce ne ajută cel mai mult în procesul smeririi? Acest secret se află chiar în versetele citate. Să le recitim: ,,Smeriţi-vă înaintea Domnului…” şi ,,Smeriţi-vă, deci, sub mâna tare a lui Dumnezeu…” Secretul smereniei constă în a-ţi trăi viaţa înaintea Domnului şi a te aşeza sub mâna tare a lui Dumnezeu. Oamenii mari ai lui Dumnezeu precum: Moise, Ilie, Isaia, Daniel, Iov, Petru, Pavel, Ioan; în urma umblării lor zilnice cu Dumnezeu şi a unor experienţe intime cu El, şi-au văzut adevărata lor micime şi păcătoşenie, smerindu-se cu toată fiinţa lor înaintea Celui Sfânt şi Preaînalt. Isaia care nu mai contenea să transmită tuturor celor din jur că-i vai de ei şi de toate neamurile lor, când s-a văzut în prezenţa lui Dumnezeu a început să strige cu disperare: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci Sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!”. (Isaia 6:5) Iov care îşi apăra nevinovăţia în faţa prietenilor săi, cu toată îndârjirea şi străşnicia, în prezenţa lui Dumnezeu a exclamat: „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.” (Iov 42:5-6) Înfumuratul de Petru, care totdeauna s-a crezut mai grozav decât toţi ceilalţi ucenici, când şi-a dat seama cu cine avea de a face, a căzut în genunchi şi a exclamat: „Doamne, pleacă de la mine, căci Sunt un om păcătos.” (Lc.5:8) Vă mărturisesc, că Dumnezeu mi-a acordat şi mie harul să am o experienţă similară cu a acestor oameni. În urma mai multor zile de post şi rugăciune, Dumnezeu mi-a arătat slava Sa, într-un mod asemănător cu descrierile Scripturii în cazul lui Isaia sau Ioan. Era 27 Ianuarie 2012 aproape de miezul nopţii, când împreună cu soţia mea am experimentat groaza pe care o trăieşte un păcătos muritor în faţa strălucirii Domnului. În timp ce ne rugam şi citeam Biblia, dintr-o dată, amândoi, am conştientizat într-un mod unic în viaţă, că Dumnezeu a venit la noi cu sfinţenia, slava şi măreţia Sa copleşitoare, în faţa căreia omul muritor nu poate rămâne în viaţă. Am început să urlăm şi să ţipăm de groază şi aveam senzaţia că dacă starea aceea va mai continua o să murim cu siguranţă. Aveam sentimentul că Îngerul Domnului vine să facă judecată, în viaţa şi biserica noastră, ca altădată în Egipt. Atunci am implorat cu lacrimi şi strigăte protecţia sângelui Domnului Isus peste noi, peste casa noastră şi peste toată Biserica. Am simţit că singurul lucru de care eram vrednici şi pe care îl meritam cu prisosinţă era moartea. Eu care până atunci am zis mereu celor din jur: ,,vai de voi”, în acea clipă am zis ,,vai de mine”. Acela a fost momentul în care am înţeles că în faţa judecăţii divine, nici un om nu poate rezista, că dacă mai stau în picioare se datorează în exclusivitate îndurării lui Dumnezeu, şi că mesajul pe care trebuie să îl transmit celor din jurul meu este acela al anului de îndurare.

Rolul lui Dumnezeu în procesul smeririi

Există situaţii în care Dumnezeu intervine în mod direct pentru a ne ajuta în procesul smeririi. În cadrul acestui proces un rol foarte important îl joacă ţepuşul. Acesta poate fi o boală, un necaz, sau o anumită persoană adusă de către Dumnezeu cu scopul de a ne smeri. În cazul lui Pavel, Dumnezeu a ştiut că apostolul nu va reuşi să se păstreze smerit în urma măreţelor descoperiri de care a avut parte, că povara acestora va fi prea grea pentru el, şi că va avea nevoie de un ţepuş. Pavel reacţionează la ţepuş, şi se roagă de trei ori lui Dumnezeu ca să il ia. Dar Dumnezeu nu-l ascultă, şi parcă prin răspunsul dat, ar vrea să-l întrebe: Pavele ce vrei: confortul produs de lipsa ţepuşului sau Harul? Se pare că uneori Harul nu poate veni fără ţepuş, şi asta nu datorită lui Dumnezeu ci datorită mândriei noastre spurcate care are tendinţa de a-l zădărnici şi transforma în realizări personale. Aşadar cine cere de la Dumnezeu mai mult har, să se pregătească şi pentru ţepuş, care va veni cu scopul de a-l ajuta să rămână în har. Ţepuşul nu este pentru toţi la fel. Acesta depinde în mare măsură de maleabilitatea sau rigiditatea noastră de a se lăsa zdrobiţi şi apoi modelaţi de către El.

(sursa: http://predicipredici.wordpress.com)