Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video"În vremea aceea Iisus învăţa într-una din sinagogi sâmbăta. Şi, iată, era acolo o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, încât nu putea să se ridice nicidecum. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta! Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, iar ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu.
Atunci mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; deci veniţi în aceste zile şi vă vindecaţi, iar nu în ziua sâmbetei! Domnul însă i-a răspuns şi a zis: Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă oare sâmbăta boul sau asinul său de la iesle şi nu îl duce să îl adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei? Şi, zicând El acestea, s-au ruşinat toţi cei ce erau împotriva Lui, iar poporul întreg se bucura de toate faptele cele slăvite, săvârşite de Dânsul."
„Doamne, ajută-mă!”
Sfânta Evanghelie care se citeşte în Duminica a XXVII-a după Rusalii ne prezintă un act de mare milostivire a Mântuitorului Iisus Hristos, şi anume vindecarea unei femei gârbove, care suferea astfel de optsprezece ani. În mod deosebit, în Evanghelie vedem că Mântuitorul Iisus Hristos vindecă neputinţa şi alină suferinţa, dăruind oamenilor sănătate trupească şi sufletească, mai ales dacă ei au credinţă vie, răbdare şi smerenie. Această femeie gârbovă, suferindă şi smerită, nu a cerut nimic de la Hristos Domnul, pentru că nu îndrăznea să-I ceară ceva. Ea purta povara suferinţei sale în tăcere şi evlavie. Deşi trupul ei era gârbov sau aplecat de boală, totuşi sufletul ei era drept în faţa lui Dumnezeu, adesea în stare de rugăciune. Dar cu toate că nici ea şi nici altcineva nu a intervenit pe lângă Iisus, totuşi El, din multă milă sau compasiune faţă de ea, a vindecat-o în văzul tuturor celor adunaţi în sinagogă.
Vedem astfel cum Dumnezeu are iniţiativa vindecării omului chiar dacă omul nu mai cere în mod expres vindecarea sa. Deci, Dumnezeu, Cel ce cunoaşte viaţa şi suferinţa fiecăruia, dar şi credinţa, smerenia şi răbdarea fiecăruia, alege locul şi timpul când eliberează pe oameni de boală şi suferinţă.
Din această lucrare milostivă şi minunată a Mântuitorului Iisus Hristos înţelegem că Dumnezeu lucrează când doreşte El şi cum doreşte El, iar modul Lui de lucrare este unul pedagogic sau înţelept. Chiar dacă întârzie să răspundă la cererea de ajutor a omului, ori vine în ajutorul lui într-un mod diferit decât aşteaptă el, Dumnezeu lucrează totdeauna pentru mântuirea oamenilor. Uneori, El nu răspunde când este chemat, iar alteori El cheamă pe om când acesta nu se aşteaptă. În orice caz, El iubeşte pe toţi oamenii, chiar dacă nu gândeşte ca toţi oamenii, ci dumnezeieşte, adică mai presus de gândirea omenească obişnuită.
În Sfânta Evanghelie după Matei (cf. Matei 15, 25), vedem că femeia cananeancă se roagă Mântuitorului Iisus Hristos, zicând: "Doamne, ajută-mă!". Deşi zice: ajută-mă, de fapt, ea se ruga pentru fiica ei bolnavă, robită de un duh necurat, care nu mai putea da glas propriei suferinţe şi nu mai putea articula cererea ei de ajutor. Întrucât suferinţa fiicei devenise şi suferinţa mamei, această femeie păgână, străină de neamul şi de credinţa evreilor, cere lui Iisus să o ajute.
"O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti!"
La început, Iisus dă impresia că nu răspunde la cererea ei, nu pentru că este insensibil la suferinţa fiicei femeii, ci deoarece voia să arate ucenicilor Săi că Dumnezeu poate găsi credinţă la o femeie de alt neam decât poporul evreu. Urmează apoi dialogul cunoscut: "Nu sunt trimis decât numai pentru oile pierdute ale casei lui Israel" (Matei 15, 24).
Ea însă stăruie în rugăciune, nu se descurajează, chiar dacă este refuzată! Văzând că femeia cananeancă este stăruitoare în cererea ei de ajutor, ucenicii lui Iisus, oarecum jenaţi de insistenţa ei prea multă, intervin pe lângă Iisus, zicând: "Slobozeşte-o, Doamne, că strigă în urma noastră!" (Matei 15, 23). Şi de data aceasta, Iisus amână ajutorul Său găsind un alt pretext, şi anume: "Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor" (Matei 15, 26).
Cuvintele sunt aspre şi chiar umilitoare pentru femeie. Totuşi, aici, Iisus foloseşte metaforic această comparaţie, doar pentru a da impresia că El, ca evreu, intră, oarecum, în logica populară a superiorităţii poporului evreu faţă de popoarele păgâne. Pentru evrei, "copiii casei" erau doar ei înşişi, deoarece aveau credinţa lui Avraam, Isaac şi Iacov, iar ceilalţi oameni care trăiau în lume se aflau pe un plan inferior. De fapt, Hristos Domnul vrea să arate celor din jur că această femeie, deşi este comparată cu un câine, nu se descurajează şi nu încetează a cere ajutorul Lui. Multa sa iubire faţă de fiica ei suferindă şi multa ei smerenie îi dau femeii cananeence nu numai curaj, ci şi înţelepciune, încât ea Îi răspunde Mântuitorului Iisus Hristos, zicând: "Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor" (Matei 15, 27).
Cu alte cuvinte, şi acestora trebuie arătată milă, chiar dacă nu li se acordă o importanţă sau o atenţie egală cu cea a copiilor. Auzind acest răspuns, Iisus i-a zis cu admiraţie: "O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti!" (Matei 15, 28). Iar Evanghelia spune în concluzie: "Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela" (Matei 15, 28). Vedem, aşadar, că cererea sau rugămintea femeii începe cu aceste cuvinte: "Doamne, ajută-mi, căci fiica mea este foarte bolnavă!". Dar ajutorul nu vine imediat, ci se lasă aşteptat. Deşi întâmpină obstacole sau argumente împotriva ajutorării ei, totuşi credinţa, curajul, smerenia şi stăruinţa acestei femei îi dau îndrăzneală şi înţelepciune, iar Iisus, cu multă înţelepciune, scoate la lumină, în faţa ucenicilor Săi, aceste mari virtuţi ale credinţei femeii cananeence.
Avem toţi nevoie de ajutorul lui Dumnezeu
Fiecare dintre noi, în diferite momente ale vieţii, putem ajunge neajutoraţi şi avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, care adesea ne vine prin părinţi, fraţi, prieteni, prin oameni apropiaţi, dar şi prin necunoscuţi sau străini prin care lucrează Dumnezeu. Însă nici un ajutor în lumea aceasta nu este mai mare decât ajutorul pe care Dumnezeu ni-l dăruieşte ca să dobândim mântuirea sau viaţa veşnică, spre slava Preasfintei Treimi şi bucuria sfinţilor. Amin.
(fragment din predică, † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române)
( 8 dec 2012, 15:29:57
unii L-au scos pe Domnul ( sau .. nu L-au avut nicicând )
(de)formarea realităţii a adus ipochimeni în faţă
să ne "guverneze" ( creştineze ) aici , pe Pământ