Toată viaţa să fie un timp de rugăciune

În orice faptă care ne stă înainte, trebuie să punem voia Celui ce ne-a poruncit-o ca ţel pentru noi şi spre El să îndreptăm grija noastră, precum şi Domnul spune despre Sine: M-am coborât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine (Ioan 6, 38).

Căci, aşa cum meşteşugurile necesare în viaţă, presupunând anumite scopuri specifice lor, către ele îşi îndreaptă activităţile particulare, tot aşa, de vreme ce şi lucrurile noastre au o limită şi o regulă – să împlinească poruncile în chip bineplăcut lui Dumnezeu, nu putem izbândi cu exactitate în lucru altfel decât săvârşindu-l după voia Celui ce ne-a dat poruncile.

Iar săvârşirea lucrului cu atenţie maximă după voia lui Dumnezeu, va fi cu putinţă dacă ne vom aminti că trebuie să intrăm în unire cu Dumnezeu. Creştinul orice lucrare, neînsemnată sau însemnată, trebuie să o pună de acord cu voia lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, să-şi păstreze gândul la Cel Care i-a poruncit să facă aşa. Iar cel ce în vremea lucrului său încalcă exactitatea poruncii, acela în mod evident îşi aminteşte vag de Dumnezeu. De aceea, pomenind cuvintele Celui ce a zis: Au nu umplu Eu cerul şi pământul (Ier. 23, 24) — şi încă: Au doară Eu numai de aproape sunt Dumnezeu, iar de departe nu mai sunt Dumnezeu? (Ier. 23, 23) – trebuie să săvârşim fiecare lucru ca şi cum l-am săvârşi înaintea ochilor Domnului şi fiecare gând să-l orânduim ca şi cum Domnul l-ar supraveghea. În acest caz şi frică neîncetată vom avea şi dragoste vom simţi.

De unde vin împrăştierea şi gândurile? Şi cum să le punem în ordine?

Împrăştierea vine din trândăvia minţii, care nu se îndeletniceşte cu ceea ce trebuie. Iar mintea rămâne în trândăvie şi nepăsare din pricina necredinţei cu privire la prezenţa lui Dumnezeu, Care cearcă inimile şi rărunchii. Căci, dacă cineva crede acestea, acela, fără îndoială, face cele spuse: Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin (Ps. 15, 8). Iar cine a atins acest lucru şi pe cele asemenea lui, acela niciodată nu va îndrăzni şi nu va avea vreme să gândească ceva ce nu tinde spre zidirea credinţei chiar dacă ar părea ceva bun, ca să nu mai pomenim de ceva oprit şi neplăcut lui Dumnezeu.

Cum să izbândim în neîmprăştiere?

Însuşindu-ne convingerile alesului David, care a spus – o dată: Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin (Ps. 15, 8) – şi altă dată: Ochii mei sunt pururea spre Domnul că El va scoate din laţ picioarele mele (Ps. 24, 15) – iar altă dată: Iată, precum sunt ochii robilor la mâinile stăpânilor lor, precum sunt ochii slujnicei la mâinile stăpânei sale, aşa sunt ochii noştri către Domnul Dumnezeul nostru (Ps. 122, 2). Dacă înaintea oamenilor ne străduim să păstrăm cele văzute de oameni, mult mai mare este cel care este fără îndoială convins că Îi are ca martori – pe Dumnezeu, Care, precum este scris, cearcă inimile şi rărunchii (Ps. 7, 9) – şi pe Fiul lui Dumnezeu Cel Unul Născut, Care a împlinit făgăduinţa: Că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Mt. 18, 20) – şi pe Sfântul Duh, Care ne îndrumă, ne împarte darurile şi lucrează în noi – şi pe îngerul păzitor al fiecăruia dintre noi, după cele spuse de Domnul: Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă: Că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri (Mt. 18, 10); acela îşi ia asupra sa cea mai însemnată şi mai grea nevoinţă, ca buna sa credinţă să o facă bineplăcută Domnului; şi astfel se întăreşte în el mai puternic şi desăvârşit neîmprăştierea, mai ales dacă se străduieşte să împlinească cele zise: Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea (Ps. 33, 1), ca prin contemplarea neobosită şi neîncetată a slavei lui Dumnezeu mintea nici să nu aibă timp de împrăştiere.

În sufletul treaz şi vioi nu sărăcesc nici grijile plăcute lui Dumnezeu, nici gândurile bune

De ce se întâmplă faptul că în minte sărăcesc parcă gândurile bune şi grijile plăcute lui Dumnezeu? Şi cum să ne păzim de acest lucru? – Deoarece David spune: Istovitu-s-a sufletul meu de supărare (Ps. 118, 28), de aici se vede că se întâmplă aceasta din pricina istovirii sufletului şi a nesimţirii. Căci în sufletul treaz şi vioi nu sărăcesc nici grijile plăcute lui Dumnezeu, nici gândurile bune, ci, dimpotrivă, vede că el însuşi nu este de ajuns pentru ele; deoarece, dacă ochiul trupesc nu este de ajuns pentru cercetarea câtorva zidiri dumnezeieşti şi nu se satură privindu-le o dată, ci chiar dacă ar privi neîncetat una şi aceeaşi zidire, nu ar înceta să o privească, cu atât mai mult ochiul sufletesc, dacă este treaz şi vioi, nu va fi de ajuns pentru contemplarea minunilor şi judecăţilor lui Dumnezeu. Căci s-a spus: judecăţile Tale adânc mare (Ps. 35, 6) – şi în alt loc: Minunată este ştiinţa ta, mai presus de mine; este înaltă şi n-o pot ajunge (Ps. 138, 6) – şi multe asemenea lor. Iar dacă sărăceşte în suflet gândul cel bun, este clar că sărăceşte în el şi iluminarea, nu din pricina sărăcirii Celui ce iluminează, ci din pricina istovirii a ceea ce trebuie să fie iluminat.

Să nu încetezi să te rogi

Fericit este sufletul care ziua şi noaptea nu are altă grijă decât numai grija ca în ziua cea mare, în care toată făptura va sta înaintea Judecătorului să dea socoteală pentru faptele sale, să răspundă şi el fără greutate pentru viaţa sa. Cine are înaintea ochilor săi această zi şi cugetă totdeauna la îndreptăţirea sa ce va avea loc la judecata cea nemitarnică, acela fie nu va greşi deloc, fie va greşi foarte puţin; fiindcă noi greşim din pricina lipsei în noi a fricii de Dumnezeu. Iar celui în care este pecetluită clar aşteptarea zilei celei înfricoşătoare, frica ce sălăşluieşte în el nu-i dă vreme să cadă în păcate sau în cugetări nechibzuite. Aşadar, să-L pomeneşti pe Dumnezeu, să ai în inimă frica de Dumnezeu şi să-i chemi pe toţi la rugăciune ca ajutoare şi părtaşi, căci mare este ajutorul din partea celor care Îl pot îndupleca pe Dumnezeu. Şi să nu încetezi să faci acest lucru. Căci rugăciunea lor îţi va fi ţie şi atât timp cât vei trăi pe pământ ajutor bun în viaţa aceasta şi când vei pleca de aici îţi va sluji ca însoţitor în veacul viitor. Dar, aşa cum grija pentru viitorul răspuns este un lucru bun, aşa laşitatea şi deznădejdea aparţin lucrurilor pierzătoare de suflet. Nădăjduieşte în bunătatea lui Dumnezeu şi aşteaptă de la Dumnezeu apărare, ştiind că, dacă te vei adresa Lui aşa cum trebuie, cu sinceritate, El nu numai că nu te va respinge, ci atât timp cât vei rosti cuvintele rugăciunii, Îţi va spune: Eu sunt aici!

(extrase din Sf. Vasile cel Mare – Despre rugăciune şi Trezvie în învăţăturile Sfinţilor Părinţi)