Experiențe ale îndumnezeirii (II)

Harul acesta care izvorăşte din Domnul cel Sfânt, din Dumnezeu-Omul Hristos, se revarsă peste Maica Domnului, peste Sfinţi şi apoi şi peste noi, smeriţii.

Este vrednic de consemnat faptul că nu toate experienţele trăite de creştin sunt experienţe ale îndumnezeirii şi duhovniceşti. Mulţi au fost înşelaţi de experienţe diavoleşti sau psihologice. Ca să nu existe aşadar primejdia înşelării şi înrâuririi diavoleşti, trebuie să le spunem pe toate cu smerenie duhovnicului nostru, care, prin iluminarea primită de la Dumnezeu, va discerne autenticitatea acestor experienţe de starea de înşelare şi va îndruma corespunzător sufletul ce i se mărturiseşte. În general ascultarea noastră faţă de duhovnic este unul din punctele esenţiale ale călătoriei noastre duhovniceşti prin care dobândim duhul uceniciei în Hristos şi prin care se asigură nevoinţa noastră făcută după lege, care ne va povăţui la unirea noastră cu Dumnezeu.

Un loc aparte de îndumnezeire aflat în cadrul Bisericii, este şi monahismul, unde monahii sfinţiţi se învrednicesc de experienţe înalte în urma unirii lor cu Dumnezeu.

Şi astfel, prin participarea lor la îndumnezeire şi sfinţire, monahii ajută toată Biserica. Căci aşa cum credem noi, creştinii, urmând Sfintei Tradiţii cea de multe veacuri a Bisericii, nevoinţa monahilor are înrâurire pozitivă în viata fiecărui credincios nevoitor din lume. De aceea în Ortodoxia noastră poporul lui Dumnezeu are multă evlavie fată de monahi.

De altfel în Biserica noastră participăm la comuniunea Sfinţilor, trăim experienţa şi bucuria unităţii în Hristos. Prin aceasta vrem să spunem că înlăuntrul Bisericii nu suntem persoane izolate, ci o unitate, o frăţietate, o comuniune. Şi nu numai între noi, ci şi cu Sfinţii lui Dumnezeu care încă mai trăiesc pe pământ, sau au adormit. Căci creştinii nu pot fi despărţiţi nici chiar prin moarte. Şi aceasta pentru că ei sunt cu toţii uniţi în Trupul cel înviat al lui Hristos.

De aceea în fiecare Duminică şi de fiecare dată când se săvârşeşte Sfânta Liturghie suntem cu toţii prezenţi în ea, împreună cu îngerii şi sfinţii tuturor veacurilor. Sunt prezente chiar şi rudele noastre care au murit, desigur dacă acestea sunt unite cu Hristos. Cu toţii suntem acolo şi avem o comuniune tainică între noi în Hristos.

Aceasta se poate vedea şi la Proscomidie, unde, pe Sfântul Disc, în jurul Mielului Hristos, se aşează părticelele Maicii Domnului, ale Sfinţilor şi ale creştinilor vii şi adormiţi. Toate aceste părticele sunt cufundate, după sfinţirea Cinstitelor Daruri, în Sângele lui Hristos.

Aceasta este marea binecuvântare a Bisericii, şi anume faptul de a fi mădulare ale ei şi de a putea avea împărtăşire nu numai cu Dumnezeu ci şi între noi ca unii ce suntem mădulare ale Trupului lui Hristos.

Cap al acestui Trup Sfânt este însuşi Hristos. Viaţa vine din cap în trup. Desigur trupul are mădulare vii, dar are şi mădulare care nu au aceeaşi însufleţire, nu sunt toate desăvârşit sănătoase. Astfel suntem cei mai mulţi dintre noi. Însă viaţa, sângele cel sănătos vine de la însuşi Hristos şi de la mădularele însufleţite ale Lui la cele mai puţin sănătoase însănătoşindu-le şi întărindu-le încet-încet şi pe acestea. Iată de ce trebuie să fim înlăuntrul Bisericii. Tocmai pentru a primi sănătate şi viaţă, căci în afara Trupului Bisericii nu există această posibilitate de a ne întrema şi însufleţi.

Fireşte, toate acestea nu le dobândim repede. Creştinul ortodox trebuie să se nevoiască toată viaţa înlăuntrul Bisericii pentru ca încet-încet, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, cu smerenie, pocăinţă, rugăciune şi Sfintele Taine să se poată sfinţi şi îndumnezei.

Aşadar acesta este scopul principal al vieţii noastre. Nu are importantă la ce măsură duhovnicească vom ajunge. Importantă are nevointa noastră, pe care Dumnezeu o binecuvântează cu dărnicie atât în veacul de acum cât şi în cel viitor.

(extrase din: Îndumnezeirea – Scopul ieții omului – Arhim. Gheorghe Kapsanis, Ed. Evanghelismos, 2006)