Experiențe ale îndumnezeirii (I)

Experienţele îndumnezeirii sunt trăite potrivit cu curăţia sufletească a omului. Cu cât mai mult se curăţă omul de patimi, cu atât mai înaltă va fi experienţa pe care Dumnezeu îl va învrednici să o trăiască. Atunci va vedea pe Dumnezeu după cuvintele: “Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”(Mt. 5, 8.)

Atunci când omul începe să se pocăiască, să se spovedească şi să plângă pentru păcatele lui, primeşte primele experienţe ale harului lui Dumnezeu. Astfel de experienţe sunt mai întâi lacrimile pocăinţei, care aduc bucurie nespusă în suflet şi pacea adâncă ce urmează. De aceea şi această întristare pentru păcatele noastre se numeşte “întristare făcătoare de bucurie”, precum a spus şi Domnul în Fericirile Lui: “Fericiţi cei ce plâng(*), că aceia se vor mângâia”(Mt. 5, 4.) – (*) în grecește: “Fericiți cei întristați”

După aceea înaintează la stadii mai înalte, precum este iluminarea dumnezeiască, prin care se luminează mintea şi vede cu alţi ochi lucrurile, lumea, oamenii.

Atunci creştinul iubeşte şi mai mult pe Dumnezeu. Şi vin alte lacrimi, mai înalte, care sunt lacrimi de dragoste pentru Dumnezeu, lacrimi ale dragostei dumnezeieşti. Acum nu mai plânge pentru păcatele sale, deoarece este încredinţat că Dumnezeu i le-a iertat. Lacrimile acestea care aduc în suflet fericire, bucurie şi pace sunt o experienţă mai înaltă a îndumnezeirii.

După aceea omul dobândeşte nepătimirea, viata fără patimile cele stricătoare de suflet. Şi atunci el devine paşnic rămânând netulburat la orice atac exterior, slobozit fiind de mândrie, mânie, pomenire de rău şi pofte trupeşti.

Acesta este stadiul al doilea al îndumnezeirii, aşa numita “contemplaţie”, în care omul curăţit deja de patimi este luminat de către Sfântul Duh şi se îndumnezeieşte. Contemplaţie înseamnă vedere. Contemplaţia lui Dumnezeu înseamnă vederea lui Dumnezeu. Dar ca să poată vedea cineva pe Dumnezeu, trebuie să fie un om îndumnezeit. Prin urmare contemplaţia lui Dumnezeu înseamnă şi îndumnezeire.

Când omul se va curăţi cu desăvârşire şi se va dărui complet lui Dumnezeu, atunci va primi cea mai mare experienţă a harului dumnezeiesc, ce se poate da omului, care, după Sfinţii Părinţi, este vederea luminii necreate a lui Dumnezeu. Această lumină o văd cei foarte sporiţi duhovniceşte, care sunt însă foarte puţini în fiecare generaţie; o văd sfinţii lui Dumnezeu şi se văd şi ei înşişi în ea. De aceea ei sunt pictaţi cu aureole în sfintele icoane.

De pildă în viaţa Sfântului Vasile cel Mare se spune că atunci când acesta se ruga în chilia sa, ceilalţi îl vedeau, desigur cei care îl puteau vedea, strălucind atât pe el cât şi chilia sa în mijlocul acestei lumini necreate a lui Dumnezeu. În vieţile multor noi sfinţi mucenici ai Credinţei noastre citim că turcii îi supuneau unor chinuri înfricoşătoare şi îi omorau, după care atârnau trupurile lor în pieţele oraşelor spre înfricoşarea celorlalţi creştini. De multe ori însă în timpul nopţii se vedea o lumină care înconjura trupurile lor. Iar acea lumină era atât de puternică, încât înşişi cotropitorii văzând în aceasta adevărul credinţei noastre, porunceau să coboare trupurile lor ca să nu fie ruşinaţi înaintea creştinilor, care vedeau cum Dumnezeu proslăvea pe sfinţii Săi mucenici.

Harul îndumnezeirii păstrează nestricăcioase şi trupurile sfinţilor, sfintele moaşte, care izvorăsc mir şi săvârşesc minuni. Aşa cum spune Sfântul Grigorie Palama după ce harul lui Dumnezeu se uneşte mai întâi cu sufletele sfinţilor, se sălăşluieşte apoi şi în trupurile lor sfinţindu-le şi pe ele. Şi nu se sălăşluieşte numai în trupurile lor, ci şi în mormintele lor, în icoanele lor şi în bisericile lor. Iată de ce ne închinăm şi sărutăm icoanele, sfintele moaşte, mormintele şi bisericile Sfinţilor. Deoarece toate acestea primesc din harul lui Dumnezeu pe care l-a dobândit sfântul în urma unirii sufletului său cu Dumnezeu, a îndumnezeirii lui.

De aceea înlăuntrul Bisericii primim harul îndumnezeirii nu numai în sufletul, ci şi în trupul nostru, deoarece şi acesta s-a ostenit împreună cu sufletul, care se va şi slăvi împreună cu el, ca biserică în care s-a sălăşluit Sfântul Duh. (extrase din: Îndumnezeirea – Scopul Vieții omului – Arhim. Gheorghe Kapsanis, Ed. Evanghelismos, 2006)