Datini şi obiceiuri de Sânziene, în Moldova

Ziua de Sânziene – 24 iunie – este o zi minunată, între sărbătorile neamului, străluminată de farmecul tradiţiilor unice! Deşi asociată sărbătorilor creştine Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul şi Aducerea moaştelor Sfântului mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, această sărbătoare îşi are obârşia într-un străvechi cult solar. Denumirea este preluată, probabil, de la Sancta Diana, zeiţa Silvestra.

„Sânzienele plutesc în aer sau umblă pe pământ în noaptea de 23, spre 24 iunie, cântă şi dansează”

Sânzienele erau considerate, încă din vremea lui Dimitrie Cantemir, ca reprezentări fitomorfe şi divinităţi antropomorfe – regăsim aceste informaţii în ,,Descriptio Moldaviae”. În credinţa populară, Sânzienele erau considerate a fi nişte femei frumoase, nişte adevărate preotese ale soarelui, divinităţi nocturne, ascunse prin pădurile întunecate, neumblate de om. Nu este exclus ca în vremuri îndepărtate, populaţia din munţi să se fi întâlnit la momentele solstiţiale sau echinocţiale, pentru a săvârşi ritualuri închinate soarelui, zeul suprem, dătător de lumină, căldură şi hrană. Megaliţii din Munţii Călimani, pe care s-au descoperit însemne solare (rozete, soarele antropomorfizat), pot fi mărturii, în acest sens – Munţii Călimani fiind locul unde se desfăşurau unele sărbători de vară din care au derivat, mai apoi, nedeile locale. Conform tradiţiei, Sânzienele plutesc în aer sau umblă pe pământ în noaptea de 23, spre 24 iunie, cântă şi dansează, împart rodul holdelor, umplu de fecunditate femeile căsătorite, înmulţesc animalele şi păsările, umplu de leac şi miros florile şi tămăduiesc bolile şi suferinţele oamenilor. Spre deosebire de Rusalii, care sunt reprezentări fantastice, aducătoare de rele, Sânzienele sunt zâne bune. Dar ele pot deveni şi foarte dăunătoare, lovindu-i pe cei păcătoşi, cu „lanţul Sânzienelor”, stârnind din senin vijelii, aducând grindina, lăsând câmpul fără rod şi florile fără leac.

În ajunul sărbătorii se agăţau cununi de Sânziene la colţul casei

În ajunul sau în ziua de Sânziene se practicau obiceiuri de divinaţie, de aflarea ursitei şi a norocului în gospodărie. În dimineaţa sărbătorii, la răsăritul soarelui, oamenii strângeau buchete de Sânziene pe care le împleteau în coroniţe şi le aruncau pe acoperişurile caselor. Se considera că omul va trăi mai mult în cazul în care coroniţa rămânea pe casă sau, dimpotrivă, că va muri repede, atunci când coroniţa aluneca spre marginea acoperişului sau cădea de pe acoperiş. Fetele strângeau flori de Sânziene, pentru a le pune sub pernă, în noaptea care premergea sărbătoarea, în credinţa că astfel îşi vor visa ursitul. În unele zone, fetele îşi făceau coroniţe din Sânziene, pe care le lăsau peste noapte în grădini sau locuri curate. Dacă dimineaţa găseau coroniţele pline de rouă, era semn sigur de măritiş, în vara care începea. Gospodarii încercau să afle care le va fi norocul la animale, tot cu ajutorul florilor de Sânziene. În seara din ajunul sărbătorii agăţau cununi de Sânziene la colţul casei orientat către răsărit şi dacă a doua zi erau prinse pene de la păsări, puf sau păr de la anumite animale, se considera că anul va fi bun şi pentru acestea. Florile culese în ziua de Sânziene, prinse în coroniţe sau legate în formă de cruce, erau duse la biserică pentru a fi sfinţite şi erau păstrate apoi pentru diverse practici magice. Sărbătoarea Sânzienelor, care marchează mijlocul verii, era considerată a fi momentul optim pentru culegerea plantelor de leac. Tot acum se făceau previziuni meteorologice: în funcţie de momentul în care răsărea Constelaţia Găinuşei, se determina perioada prielnică pentru semănatul grâului de toamnă. Ca să fie sănătoşi şi să aibă spor în muncă, în momentul de început al secerişului, oamenii se încingeau peste şale cu tulpini de cicoare.

Pentru a fi plăcute flăcăilor, fetele se spălau pe cap în această zi, cu fiertură de iarbă mare. Pentru a scăpa de boli, fetele şi nevestele se scăldau ritual în ape curgătoare, iar pentru a se umple de fertlitate, femeile se tăvăleau în rouă, dezbrăcate, dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui. Pentru alungarea spiritelor malefice se aprindeau focuri în care se aruncau substanţe puternic mirositoare, se buciuma şi se striga în jurul focurilor.

Suceava devine, într-un fel, un al doilea Ierusalim

În unele sate din sud-vestul Bucovinei putea fi întâlnit, cu ani în urmă, obiceiul „boului înstruţat”. În cadrul ceremonialului mascat, taurina murea şi renăştea simbolic, la acest început de timp calendaristic. Pentru pomenirea morţilor se făceau şi se fac şi acum pomeni îmbelşugate şi se pun flori mirositoare pe morminte. În Bucovina se considera că odată cu Sânzienele amuţeşte şi cucul, vestind astfel că începe sezonul cositului şi secerişului. De Sânziene se organizau iarmaroace, cel mai vestit fiind cel de la Suceava.

Sub aspect religios, în ziua de 24 iunie, în Bucovina se sărbătoreşte, cu mare fast, Aducerea moaştelor Sfântului mucenic Ioan cel Nou de la Suceava. În această zi oraşul Suceava devine, într-un fel, un al doilea Ierusalim. Acum se adună pelerini din judeţele limitrofe, dar şi din Ardeal, din Maramureş, Basarabia şi Polonia, pentru a participa la slujba religioasă, oficiată la Biserica Sfântul mucenic Gheorghe şi pentru a participa la ceremonia scoaterii moaştelor Sfântului Ioan.

 (sursa: http://informatorulmoldovei.ro, prof. Maria Şalaru, interpretă de folclor românesc)